Nu vă temeți să vorbiți!

Două fenomene verbale de semn contrar străbat societatea.

Primul e cel al oamenilor identi­ficați, cu oarecare malițiozitate, drept nevorbiți. Sunt persoane care, fie că te cunosc, fie că nu, pândesc sau inventează cel mai mic pretext să intre în vorbă cu tine - sau, cum spune o vorbă, să se bage în seamă. Poate fi starea vremii sau cea a vremurilor, poate fi un stop care durează prea mult, un grup de copii prea gălăgioși, un câine care latră prea tare - orice subiect e bun ca nevorbitul să pornească un discurs, în timpul căruia nu are altă aștep­tare de la tine decât să asculți, eventual să dai aprobator din cap ori să scoți mici exclamații de tipul „Așa e!”, „Ce vorbiți!?” sau „Nu pot să cred!”, după caz. Oricum, nu e cazul să spui și tu ceva.

O țintă-cheie a nevorbiților sunt vânzătorii din magazine și din piețe. Nu trebuie să te miri dacă nimerești peste cineva care, cumpărând ceapă și ridichi, ajunge să-i povestească vânzătoarei amintiri din copilărie, mai ceva ca Ion Creangă.

Sigur, e foarte ușor - și parțial justificat - să-i ironizăm, dar hai să reflectăm măcar câteva secunde ce-i face să fie așa. În marea lor majoritate, sunt oameni singuri, de regulă vârstnici, care acasă n-au cu cine schimba o vorbă și atunci o fac pe stradă, cât îi țin puterile. Iar alții s-ar putea să aibă interlocutor domestic, dar să n-apuce să deschidă gura... În ambele cazuri, merită un pic de empatie.

La extrema cealaltă sunt timizii, atât de timizi, încât pot părea nepoliticoși, căci nu prea salută - de pildă, vecinii de pe scara unui bloc - sau o fac atât de șoptit, încât nu poți fi sigur că au zis ceva, iar în unele cazuri nici nu răspund când îi saluți tu sau, din nou, o fac sub pragul audibilului.

Lor li se adaugă un mare număr de oameni care, chiar dacă vorbesc cât de cât, se blochează total atunci când ar trebui să reacționeze la o veste, tristă sau veselă. „Ce să spun!?” pare să fie deviza lor.

Din fericire - și probabil în primul rând pentru ei - de-a lungul istoriei, societatea a inventat formule-standard care pot fi folosite în diferitele situații. Dacă îți spune cineva - prieten, coleg, cunoștință ocazională - că i-a murit mama, nu trebuie să inventezi pe loc un răspuns, ai la dispoziție „Dumnezeu s-o odihnească!” sau „Condoleanțe!” Frumos ar fi să adaugi „Îmi pare rău!”

Dacă altcineva te anunță că s-a căsătorit, formulele consacrate sunt „Casă de piatră!” și „Să fie într-un ceas bun!” Frumos ar fi să adaugi „Mă bucur pentru tine/dvs.!”

Problemele mai complicate pentru timizi apar când e vorba de evenimente non-standard, ca să zic așa. Ce spui când cineva te anunță că i-a apărut o carte? Sau că și-a cumpărat o mașină nouă, eventual foarte scumpă? Sau că are igrasie în baie? Sau că i-a murit cățelul?

E simplu. Nu trebuie să improvizezi, mai ales dacă nu ești un tip spontan. Există două răspunsuri universal valabile: „Mă bucur!” și „Îmi pare rău!” Și știți ce e minunat? Că, așa simple și laconice, chiar înseamnă ceva pentru cel căruia i le dai.

Așadar, nu vă temeți să vorbiți, vorbiți cât simțiți nevoia, dar încercați să simțiți punctul dincolo de care nu vă mai ascultă nimeni și, pe de altă parte, construiți-vă un set de răspunsuri care să nu pretindă inspirație de moment.