Numele mamei

„Inima mamei este sala de clasă a copilului”, „Tot ce sunt sau sper să devin îi datorez îngerului care a fost mama”, spunea primul președinte al Statelor Unite ale Americii, Abraham Lincoln. „Inima mamei este un adânc abis la capătul căruia găsești de fiecare dată iertare”, ținea să nu uite Honore de Balzac.

Mama reprezintă totul pentru copilul ei. Ruga mamei apără de orice primejdie pe mare şi pe uscat. În sufletul copilului mama nu este un nume lângă care s-ar mai putea adăuga altul; mama se identifică cu condiția existenței lui. Nu există altă asemenea valoare. Ea singură are înțeles în sine, e sfântă, e Dumnezeu pentru copilul ei, e începutul și sfârșitul în care se integrează el, limita lui de gândire, de simțire și voință.

Relația dintre copil și mama lui este asemenea celei dintre sufletul oricărui om și Dumnezeu. Rămas la conștiința singularității neputincioase, pe marginea disperării, sufletul plânge ca un copil rătăcit, pierdut de mama lui, fără posibilitatea orientării în mediul pe care nu-l cunoaște și de care nu e cunoscut. Ființa lui rătăcește la porți străine cunoașterii. În teologie, Duhul Sfânt este Cel care are apelative ce țin de comportamentul matern. El este numit Mângâietorul, Consolatorul.

„N-ați văzut-o cumva pe mama? a întrebat odată un copil care se rătăcise pe un străin aflat pe același drum.

Dar cum te cheamă, măi copile, care-ți este numele? S-a interesat străinul.

Nicușor! A răspuns băiețelul. Dar pe mama ta, cum o cheamă?

Pe mama... Mama! Atât. Nu e de ajuns?”