O biserică bicentenară

Fălticenii s-au întemeiat pe valea Şomuzului, pe dealurile cele semeţe şi vestitoare ale culmilor muntoase ale Stânişoarei şi în căuşul dintre aceste înălţimi aidoma unor ziduri de cetate. Una dintre căpăţânile deluroase s-a numit Tâmpa, o povârnită întruchipare viguros suitoare sute de metri, din vârful căreia se deschide majestuoasă, imperială, valea Moldovei şi strânsura policromă a Băii voievodale. Pe această coastă şi-au găsit cuib încă din vechime o mână de oameni, cărora, e de bănuit, le plăcea înaltul şi îndrăgeau să privească lumea de mai aproape de cer. Cătunul s-a chemat Tâmpeşti şi e pomenit întâiaşi dată într-un document de la 1620. În primele decenii ale regimului comunist, toponimicul Tâmpeşti a fost înlocuit stupid, printr-un decret, cu acela de Grădini, ceea ce s-a întâmplat şi cu alte localităţi din Moldova cu aceeaşi denumire, crezându-se greşit că toponimicul îşi avea izvorul în cuvântul tâmpit, fapt socotit înjositor, şi nu în cel de tâmpă, cum era în realitate. Tâmpeştii au fost unul din sâmburii din care s-au ivit Folticenii, ca să ţină loc, ca nou târg, Sucevei, cetatea sfântă a Moldovei, răpită de austrieci. E de presupus că locuitorii Tâmpeştilor şi-au zidit dintru început biserică. A fost una din lemn, cu temelie din piatră, ale cărei urme se văd şi azi la marginea cimitirului. În 1807, acum peste 200 de ani, marele paharnic Tudorache Ciurea, devenit stăpânul moşiei, a ridicat biserică din zid, mai arătoasă ca cea din lemn şi a înzestrat-o cu toate cele trebuitoare, între care şi o somptuoasă catapeteasmă cu icoane zugrăvite măiestrit în stilul şcoalei occidentale, icoane

ce-au pătimit, după cum o mărturisesc tăieturile de sabie, vizibile şi azi, furia eteriştilor la 1821. În pisania de la intrare, se aminteşte jertfa ctitorului şi se menţionează că zidirea bisericii s-a săvârşit la 14 mai 1807 "spre pomenirea răposaţilor părinţilor şi strămoşilor mei, cât şi a fiilor şi urmaşilor mei şi a săracilor locuitori din satul acesta." Pentru cei din urmă, ca şi pentru toţi cei cu stare sau nevolnici din Folticeni, la Tâmpeşti s-a rânduit loc de îngropăciune. Cimitirul a ajuns repede cea mai importantă necropolă a oraşului, unde-şi dorm somnul de veci mulţi dintre fălticeneni şi, de bună seamă, cei mai de vază, de la Lovineşti la Millo, de la Vârnav la Stino, Cazaban, Gorovei şi câţi alţii.

Biserica de pe culmea Tâmpei are zvelteţea dealului pe care împărăţeşte. E impregnată de istorie, fiind totodată expresia bunei-cuviinţe şi smereniei vieţuitorilor, a vredniciei şi iubirii lor de ocină şi biserică. A lor şi a duhovnicilor. În şirul acestora ar fi de amintit părinţii Grigore Zăhărescu, Pavel Todicescu, Gheorghe Baltag şi, din 1978, Nicolae Apostol, secondat de un timp de fiul Laurenţiu Bogdan. Mai fiecare preot a lăsat urma sa ziditoare. În 1937, în timpul păstoririi lui Pavel Todicescu, biserica a fost reparată şi pictată în interior. În vremea părintelui Gheorghe Baltag s-a adăugat pridvorul. Preotul Nicolae Apostol s-a grijit de ridicarea clopotniţei, a unei case de prăznuire şi a alteia mortuare, la intrarea căreia a gravat numele personalităţilor înhumate în cimitir. A purces apoi la restaurarea bisericii, afectată de cutremurele succesive. A consolidat clădirea, i-a primenit exteriorul, a aşezat acoperământ din tablă de cupru şi a supraînălţat turla, din care a strămutat în noua clopotniţă clopotele cele grele cu glas puternic şi argintat. Biserica şi cimitirul împrejmuitor au recăpătat aspectul de la începuturi, adăugându-se prisosul de frumuseţe al timpurilor prezente. E acum turla graţioasă a Tâmpei.

Au trecut patru ani de la marcarea, printr-o Liturghie arhierească, a două veacuri de existenţă a Bisericii Tâmpeşti-Grădini. Nu demult am păşit iar în biserica de pe dealul Tâmpei. Lăuntrul mi s-a înfăţişat de o cuprindere pe care n-o ştiam. Mai solară şi mai înaltă şi osebitor de amplă. Cântările de pomenire ce se aduceau cu atâta har şi trăire trecutului la Domnul, bunului şi vrednicului Miron Aioanei, căpătau sonorităţi de cete îngereşti. Mă fermecam şi încercam să desluşesc izvorul acestei amirositoare frumuseţi. Simţeam că acesta era, alături de harul slujitorilor din Bucureşti şi Iaşi, ce se împreunaseră cu cei din partea locului, zugrăveala cu sclipăt de odăjdii de pe pereţi tocmai în plin proces de săvârşire. Altarul şi naosul purtau deja stiharele unei fresce cu adevărat înnobilatoare, operă a unui tânăr artist, Gabriel Nechita, rădăşenean prin obârşie, ucenic al unui maestru al genului, pictorul Vasile Buzuloiu. Dimensiunile statuare al scenelor şi sfinţilor portretizaţi, cromatica luminoasă, de câmpuri în floare, iscusinţa contrastelor şi în special apelul la griuri nobile în brâie şi halouri, menite a pune mai bine în evidenţă culorile ardente, dilataseră spaţiile şi dăruiseră bisericii o monumentalitate interioară pe care nici ctitorul nu o gândise. Dacă printr-o minune acesta păşi-va în ctitorie s-ar ferici, de bună seamă, de splendida privelişte. Este acesta adaosul şi prinosul de recunoştinţă al urmaşilor şi o continuitate a strădaniei ce face împlinitoare curgerea vremurilor.