O carte care recuperează memoria exilului românesc

În numărul din 10 martie al „României literare”, ­Cristian Pătrășconiu anunța o serie de evenimente dedicate Centenarului Monica Lovinescu, una dintre cele mai importante personalități culturale ale românilor din exil. În acest context, ­Daniela Șontică reușește să ne pună la îndemână o ima­gine sugestivă a câtorva nume marcante ale exilului românesc în ­cartea „30 de scriitori ­români din exil (1945-1989)”, apărută la Editura Basilica, București, 2022, parte din aceste nume aproape necunoscute contemporanilor noștri.

Demersul Danielei Şontică este lăudabil și marchează o anumită consacrare a autoarei în ceea ce ea numea „recunoștință față de înaintași”, dacă avem în vedere cel puțin ultimele ei apariții: „Oamenii Unirii” (Trinitas, 2018) și „Chipuri din satul românesc” (Trinitas, 2020).

Așa cum preciza și Iulian ­Boldea în prefața cărții, ne aflăm în fața a 30 de portrete „de ­dimensiuni și forme diferite” ce redau profilul exilului românesc în aspectele sale definitorii.

Dacă rolul documentar al cărții este redat în prima parte în „Portrete pentru o istorie a neuitării” și scoate la lumină profilurile unor importanți scriitori ai exilului românesc, cel recuperator este creionat de cele nouă interviuri evocatoare din cea de-a doua parte a cărții, care are ca protagoniști câteva nume marcante ale celor interesați de recuperarea valorilor exilului românesc, fie că vorbim despre Marilena Rotaru și setea ei de a-l cunoaște personal pe Vintilă Horia sau despre Mihaela Albu și Dan Anghelescu vorbind despre Monica Lovinescu și Virgil ­Ierunca, pe care cei apropiați îi numeau când „Monicii”, când ­„Ieruncii”, după mărturisirea lui Horia Roman Patapievici.

Nume importante, aproape date uitării

Dincolo de numele cunoscute ale exilului precum Eliade, Cioran, Ionescu, Vintilă Horia, Vintilă Corbul, Paul Goma sau părintele Constantin Virgil Gheorghiu, autoarea ne aduce în atenție și alte nume, la fel de cunoscute în lume, despre care nu știm mulți mare lucru.

Aș aminti pe brașoveanul Ștefan Baciu și soția lui, Mira Simian, care au făcut carieră universitară în Hawaii, de care amintea Mitropolitul Bartolomeu în „Memoriile” sale, dar destinul lor este azi puțin cunoscut brașovenilor, precum al unui alt poet brașovean de anvergura lui Baciu, Ștefan Octavian Iosif.

Daniela Șontică ne poartă în proximitatea altor nume a căror biobibliografie este la fel de impresionantă ca și a celor mențio­nați până acum, vorbind și despre frații Alexandru și George Ciorănescu, Pavel Chihaia, George Uscătescu, Theodor Cazaban, Aron Cotruș, Paul Miron, Victor Buescu și lista ar putea continua.

N-aș stărui prea mult în analiza portretelor pe care le aduce în discuție autoarea, pentru că sunt cât se poate de elocvente în multe detalii, având în vedere spațiul destul de limitat pentru fiecare personalitate.

Desigur că nu poate fi vorba de o listă completă, dar nu pot să nu amintesc în acest context jurnalul răvășitor al Lidiei Stăniloae - „Memoriile unui fugar”, care explică ce te putea determina să-ți dorești să pleci din țară și cât de dificil putea fi. Iar pentru prețul pe care îl „plăteai” în exil nu cred că e o altă carte mai elocventă decât premiatul roman al lui Vintilă Horia, „Dumnezeu s-a născut în exil”.

Într-un cunoscut eseu, „Matei Călinescu: adaptarea la exil”, Horia Roman Patapievici face o analiză inspirată din perspectiva jurnalului autorului la cele două perioade de „prefaceri sufletești” ale exilantului: cea a adoptării exilului și a adaptării la el.

Despre acest fenomen încearcă să ne facă atenți și cartea Danielei Șontică în întregul ei prin perfor­manțele celor aduși în atenție.

S-ar impune o discuție despre exilul literar românesc în condi­țiile în care e mereu plasat în trecut, iar remarca lui Nicolae Manolescu e cât se poate de veridică atunci când afirmă că pentru a exista un exil „trebuie să existe discriminări de un fel sau altul, ca și regimuri mai mult sau mai puțin autoritare”, iar fenomenul globalizării culturale conduce la dispariția exilului și implicit a exilaților.

Dar dacă noua perspectivă a „corectitudinii politice” sau „comunismul american”, cum îl numea Patapievici, va distruge libertatea de gândire și creație? Este destul să ne reamintim cartea lui James Finn Garner - „Povești corecte politic de adormit copiii”, ca să vedem spre ce ne îndreptăm. Nu pot să nu amintesc aici tonica definiție a corectitudinii politice pe care o face Radu Paraschivescu: „Acea boală cu transmitere mintală care desființează diferența și pune în locul ei mediocritatea călduță”.

Trezirea dintr-o posibilă uitare

Cartea Danielei are darul de a ne trezi dintr-o posibilă uitare a ceea ce astăzi poate însemna experiența exilului pentru noi, dacă îl vedem în linia deschisă de Patapievici: „Legământul exilului constă în a fi martor… a nu evada din urgența românească, a te implica în tragedia românească”, a cinsti suferința celor întemnițați, a face prin toate faptele tale ca oamenii lipsiți de sprijin să simtă că undeva în lume există o solidaritate cu suferința lor, de aceea martorul veritabil este paznicul fratelui său.

Virgil Ierunca vorbește în numele unei întregi generații de exilați care au reușit să nu abdice de la „urgența românească”.

Dacă tot vorbim de Centenarul Monica Lovinescu, ar fi nimerit un fragment din eseul lui Horia Patapievici: „La moartea Monicăi Lovinescu”, în care postulează imaginea unei adevărate generații a exilului prin personalitatea ei, de care ne face părtași și cartea Danielei: „Lucrul esențial pe care l-a înțeles Monica Lovinescu a fost acela că problema regimului politic totalitar nu e nici doar politică, nici doar morală, nici doar economică, nici doar administrativă: se referă la tipul de om pus în joc de producerea și reproducerea lui; ține de caracterul uman pe care regimul politic îl postulează. Și pentru că tipul de caracter pe care comunismul îl producea și reproducea indefinit era odios, lupta ei a fost nu atât pentru o literatură frumoasă, cât pentru o societate de caractere” (Despre viață, destin & nostalgie).

În contul acestei afirmații stau cărțile ei publicate după 1990 de Editura Humanitas, dintre care aș aminti fugar „Unde scurte”, „Diagonale”, „La apa Vavilonului”, „Etica neuitării”, Jurnalele sale, precum și cele două cărți-sinteză realizate de Cristina Cioabă: „Jurnal esențial” și „O istorie a literaturii române pe unde scurte 1960-2000”.

Cartea Danielei Șontică ne deschide curiozitatea spre o mulțime de piste de lectură, căutând „repere ale memoriei” într-o lume prea puțin dispusă la efortul recuperării unei istorii în acord cu exigențele demnității.

Semnalul pe care exilul românesc l-a ținut viu pentru noi este cuprins magistral de eroul romanului „Dumnezeu s-a născut în exil”, şi anume poetul Ovidiu, care a înțeles că se poate muri îna­inte de a fi mort de-a binelea.

În spiritul acestei urgențe, recuperarea literaturii exilului românesc ar putea deveni prioritară și formatoare.