Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
O carte cu portrete pilduitoare
Am trecut din nou zilele acestea prin galeria de chipuri dăltuite de cioplitorul de cuvinte, Preasfinţitul Timotei Prahoveanul, chipuri strânse nu de mult între copertele unei cărţi cu tâlc intitulate „Chipuri de ieri şi de azi în rama veşniciei”, tom apărut în colecţia „Media Christiana”, seria „Lumina”, a Editurii BASILICA. Toate aceste izvodiri de figuri din lumea Bisericii au fost publicate de-a lungul mai multor ani în „Ziarul Lumina“, sub genericul „Lumina din inimi“. Precum meşterul dăltuieşte portrete din felurite materiale de sculptat şi prin cioplitura lui măiastră seamănă duh şi revelează ceea ce este caracteristic în cel întruchipat, la fel procedează şi mânuitorul cuvântului, semnatarul bucoavnei despre care vorbim. Autorul portretelor humuite din slovă scoboară adânc în lumea lăuntrică a modelelor sale, cunoaşte, cât e putinţă, cele văzute şi cele nevăzute, ascunzişurile, cu tainele lor ce merită a fi ştiute. Înainte de a oficia modelajul, creatorul chipurilor străbate un lung şi minuţios drum al aflării a ceea ce defineşte sursa inspiratoare. Cercetează cu acribie, când e cazul, arhive şi cancelarii, dar, totodată, stă tăifăsuitor de vorbă cu oameni, le ascultă mereu curios şi doritor de adevăr mărturiile, poveştile toarse din fir ce nu se mai sfârşeşte şi mai ales adună şi cerne ceea ce-i însemnat şi pilduitor.
Această, să-i zicem, documentare are loc în modul cel mai firesc, pentru că, indiferent de rangul sortit de Dumnezeu şi de Biserică, Preasfinţitul Timotei se aşază în tiparul său monahicesc aşa cum s-a alcătuit acesta în vatra monahală a Neamţului, chinovia de metanie. Gesturile şi felul său de a fi au tot timpul mireasma smereniei. Iubeşte oamenii, împlinind ascultător porunca dumnezeiască. Îi place nespus de mult să fie în preajma semenilor, să se facă părtaş spovedaniei acestora, să se farmece cu ingenuitate copilărească de rostirile lor înţelepte, cu arome de fâneaţă înflorită înainte de tăişul coasei. Nu-i altă pe lume mai desfătătoare zăbavă, cum scrie cronicarul. Întâlnirile cu pământenii, de astă dată patriarhi, ierarhi, preoţi de mir, sunt cele din care portretistul îşi trage sevele şi se întemeiază el însuşi ca slujitor din cei chemaţi ai Bisericii. E un proces similar, aşa mi se pare, cu cel surprins de Nicolae Labiş în rostirea testamentară din poezia „Începutul“, cea de a doua din şirul de poeme din volumul de debut `Primele iubiri“: „Bătăile versului am prins a deprinde/ Nu din cărţi, ci din horă, din danţ/ Rimele din bocete şi colinde,/ Din doinele seara cântate pe şanţ.“
Pentru Preasfinţitul Timotei şederile în preajma celor care se nevoiesc în mănăstiri, catedrale, biserici, capele au reprezentat unele dintre experienţele existenţiale iniţiatice cu care a fost norocit. Le-a trăit plenar şi benefic, cu răsunet prelung în fiinţa sa de monah, arhimandrit, ierarh. S-a înnobilat din această veritabilă comuniune. Generos şi dăruitor cum este, Preasfinţia Sa a fost în permanenţă animat de dorinţa de a arăta şi altora ce comori a descoperit. Atunci căuzaşul faptelor bune a purces la scris. Prin demersul său s-a înscris cu vrednicie într-una din misiunile de mare însemnătate ale oamenilor Bisericii, promovând cu statornicie pedagogia modelelor. A săvârşit chemarea cu evlavie şi recunoştinţă. Preasfinţia Sa, pătruns în toată cuprinderea făpturii de rostul înalt şi fundamental al iubirii aproapelui, s-a dus cu privirea mai ales spre lucrarea binelui, cea care înalţă şi duce pe drumul Mântuirii. Harul vederii luminii din om se însoţeşte cu darul zăririi scânteierii bunătăţii chiar în spuza focului gata, gata, să se stingă. Dăltuitorul empatizează totdeauna cu subiecţii săi. Se bucură şi se întristează din toată inima de ce li se întâmplă fericit sau nu eroilor lui. Lucrează cu tenacitate la dăltuirea în marmora eternităţii şi plăsmuirea e sortită să dureze pentru că se bazează nu doar pe impresii, efemeride, ci îndeosebi pe fapte, pe cele grăitoare şi vorbitoare prin ele însele.
Este pilduitor în acest sens portretul Mitropolitului Visarion Puiu. Pătimitorul ierarh, a cărui nedreaptă condamnare, dată în contumacie de regimul comunist în odiosul proces al Trădării Naţionale, nu s-a ridicat nici până azi, a fost după 1990 reabilitat de Biserica Ortodoxă Română şi recuperat în memoria acesteia atât prin acte instituţionale, cât şi individuale. În această îndreptare şi resituare în cadrele normalităţii, Preasfinţitul Timotei vine cu pledoaria sa, ce nu-i nici patetică, nici sentimentală, ci se temeiniceşte pe forţa unor documente scoase la lumină prin strădania sa, documente ce demonstrează fără de tăgadă preţioasa contribuţie a ierarhului martir în viaţa Bisericii. Referirile riguros documentate privesc rolul de prim plan jucat de Mitropolitul Bucovinei în ridicarea Aşezământului Românesc de la Ierusalim, acolo unde, prin iniţiativa superiorului de atunci, arhimandritul Timotei Aioanei, ierarhul cel ziditor, Visarion Puiu, a fost încrustat ctitor la 50 de ani de la marea sa trecere din lume în amara pribegie. Inserarea portretului ierarhului cu ţara în inimă se constituie, totodată, într-un binemeritat omagiu postum, adus prin cuvinte ce ard ca lumânări întru veşnica amintire a strădaniilor sale ctitoriceşti: „Mitropolitul Visarion a aflat înaintea Domnului răsplătire pentru multele sale osteneli. La împlinirea semicentenarului morţii cunoscutului ierarh cărturar, fac cunoscută mărturia, bazată pe documente, a mărinimiei sale pentru construirea Aşezământului Românesc de la Ierusalim. Conform documentelor, Mitropolitul Visarion Puiu a oferit, în numele său şi al eparhiei pe care o păstorea cu mult tact duhovnicesc, cea mai mare sumă pentru Aşezământul Românesc din Ierusalim.“
Arta portretistică, aşa cum o evidenţiază pregnant cele peste 40 de chipuri, se realizează cu un evantai larg de mijloace, ce sunt stăpânite cu siguranţă şi îndemânare. Pe de o parte, e vorba de faptele şi istoriile acestor oameni ai Bisericii, de întâmplările cărora le-au fost protagonişti în existenţa lor, iar pe de alta, de iscusinţa tâlcuirii lor şi înveşmântării în slovă, după însăşi spusa autorului în predoslovia cărţii. Dar toate portretele, în dăltuirea lor marmoreană, de la cel al Patriarhului Daniel, deschizător al tomului, până la cel ce închide bucoavna, al părintelui Ioan Iordăchescu, „Sacerdotul de vocaţie întru îndelungă slujire“ din ţinutul natal al Fălticenilor, au ceva din substanţa miezoasă de sens a unei cuvântări omiletice. Din lectură se întrupează în simţire şi iau chip viu oameni care au fost şi mai sunt încă. Prind contur asemenea unor pilde vii. În acelaşi timp, fiecare portret e în felul lui o povaţă, ce-şi are loc în pedagogia modelelor, de care e atâta nevoie acum spre a pune în operă resurecţia morală a societăţii româneşti.
Preasfinţitul Timotei Prahoveanul dăltuieşte chipuri în marmora eternităţii şi aduce astfel ofrandă celor care l-au făcut să trăiască dedulcitor bucuria slovei întrupate şi l-au hărăzit să vază „Lumina din inimi“.