O efigie a acuarelei românești - Iulia Hălăucescu 100

Era ultima zi de martie. Ca într-o înminunare primăvara pășea în conduri de mătase la Piatra, în așezarea din potirul Munților Neamțului. Floralul cel somptuos, ce era dintotdeauna podoaba lunii lui Mai, așezase neașteptat, la sfârșitul timpului năzuroaselor Babe, corolă diademică peste cetatea de pe Bistrița. Parcă în întreg cuprinsul pietrean pulsa frumusețea făr’ de pereche a florilor din acuarelele Iuliei Hălăucescu. Pronia, de bună seamă, hărăzise miracolul întru cinstirea centenarului acestei fiice alese și dragi a locului, ce se întâmpla să fie chiar de 31 Mărțișor. Era ofranda cetății pentru rapsodul cel haric. În inima burgului, lângă Biserica ștefaniană și în preajma legendarului Turn, la Muzeul de Artă, în încăperile de la etaj ale superbului edificiu, se rânduiseră într-o panotare de gală creațiunile artistei, cea care, prin aristocrația operei sale, într-o vreme când se purtau „tovărășiile” și se izgoneau „domniile”, intrase în conștiința națională drept „Doamna acuarelei românești”. Prin ampla Retrospectivă, intitulată „Iulia Hălăucescu - Confesiuni cromatice la centenar (1924-2024)”, Muzeul din Piatra Neamț, condus de dr. Ciprian-Dorin Nicola, o omagia pe întemeietoarea așezământului, căruia Iulia Hălăucescu îi lăsase moștenire parte însemnată din tezaurul său artistic. Cele 130 de lucrări selectate de curatorii expoziției, Mihaela-Cristina Verzea, director științific, și Florentina Buzenschi, muzeograf, autoare și ale Catalogului editat cu prilejul celebrării, au conturat acel „Portret poliedric”, despre care am glosat în albumul consacrat acestei artiste, ce și-a dobândit un loc de seamă în istoria artei noastre. Publicul numeros, care a onorat entuziast vernisajul, a conferit evenimentului atributele unei sărbători memorabile.

Portretul acestei făuritoare a visărilor feerice în culoare are mai multe fațete, bine reliefate de Retrospectivă, dar cea mai strălucitoare a fost, fără îndoială, aceea de acuarelistă cu pecetea unicității. Îi ținea bine hangul și mânuitoarea tehnicii uleiului, în care pictorița atinsese coardele sunetelor înalte, cele ale virtuozității. Sigur, drumul spre înălțimile la care a acces brav Iulia Hălăucescu n-a fost unul simplu, ci plin de meandre și chiar obstacole. Dar parcă toate au concurat întru făptuirea rostuirii. Mezina preotului Gheorghe Verșescu, slujitorul cel cărturărit al Altarului, și a prezbiterei Domnica, odraslă a unei familii preoțești legendare de pe Valea Bistriței, cea a părintelui Gavril Danielescu, a vădit din frăgezimea vârstei imboldul de a-și transpune emoțiile și impresiile generate de natura fabuloasă din ținutul Neamțului prin imagini. La 16 ani a hălăduit prin Munții Neamțului, alături de cel care avea să-i fie pereche o viață, Petronius (Lucki), viitorul ofițer de geniu. Ceea ce se gravase pe retină în acea călătorie fusese transpus în acuarele miniaturale, ce au format albumul intitulat „Chemarea munților”, dar de suflet pentru tânărul ei companion. Munții o încântau, nu se mai sătura privindu-i, și mâna țesea ima­gini de basm în culori de apă. Se auzea parcă din aceste consemnări grafice, cu gracilitatea lor, o chemare ce se înfrățea cu cea a munților, chemarea acuarelei. Avusese norocul să aibă în școala de fete din Piatra Neamț o profesoară care practica acuarela, Elena Chelsoi. Aceasta îi deschisese caseta fermecată a tehnicii culorilor de apă. Deși imboldul exista, Iulia Hălăucescu nu a luat dintru început calea artei, ci a plecat la București, unde a studiat filosofia, într-o ambianță de înaltă elevație academică, cu profesori unul și unul, Tudor Vianu, Dimitrie Gusti, Anton Dimitriu, Mircea Florian, Traian Herseni, spre a cita doar câteva dintre numele de mare notorietate. N-a îmbrățișat nobila îndeletnicire de filosof și ca urmare a comunizării țării, care i-ar fi impus să predea marxismul, curent de idei cu care nu rezona, dar și pentru că știma picturii îi dădea în continuare ispititoare târcoale. Cultura dobândită în anii de studiu a înzestrat-o cu acel orizont spiritual ce i-a îngăduit să privească conceptual și filosofic îndeletnicirea creatoare.

Întoarsă de la Bucureștii formației universitare la Piatra Neamț, s-a hotărât să se dedice artelor frumoase. A început să lucreze râvnitor, să expună, pentru că lucrările ei în acuarelă sau ulei, precum și grafica, erau apreciate și ajungeau pe simezele expozițiilor interregionale de la Iași, sau chiar în cele republicane de la București. Descinzând cu lucrări pentru un asemenea eveniment în capitala Moldovei, creațiile Iuliei Hălăucescu au căzut sub ochii lui Corneliu Baba, membru în Comisia de jurizare. I-au plăcut și a întrebat-o pe autoare cu cine a studiat. Când a auzit că făcuse filosofia și luase lecții în particular cu Schweitzer Cumpănă, a îndemnat-o să se înscrie la Belle Artele ieșene, că are trebuință de o serioasă școlire academică. A urmat clasa lui Călin Alupi, iar după desființarea școlii ieșene în 1950, a continuat studiile la București. Lecțiilor de atelier cu pastelistul de mare sensibilitate și expresivitate, care a fost Alupi, le datorează Iulia Hălăucescu tușeul mângâios din acuarelele sale, consonante însă cu transparența caracteristică acestei modalități de exprimare plastică.

Uleiul și acuarela au reprezentat tehnicile la care a apelat aproape în aceeași măsură în anii ’50 ai secolului trecut. Un moment de cotitură în opțiunile sale de gen și stil l-a reprezentat includerea în echipa pluridisciplinară a Academiei Române, ce trebuia, pe de o parte, să salveze ceea ce se putea salva din civilizația populară a așezărilor de pe Valea Bistriței, ce aveau să dispară spre a face loc apelor lacului de acumulare al hidrocentralei de la Bicaz, pe de alta, să imortalizeze nașterea unei lucrări de pionierat de mari proporții, cea a centralei electrice, ce punea în operă proiectul interbelic al inginerului Dimitrie Leonida, cu obârșii fălticenene. De atunci, acuarela a căpătat preponderență în creația Iuliei Hălăucescu. Sursa era mănoasă, pasiunea pentru tehnică dogorâtoare, puterea de muncă parcă nemărginită, întocmai cum o cereau rigorile genului, iar spontaneitatea și vibrația în fața spectacolului naturii și a muncii omului erau trăsături temperamentale ale Iuliei Hălăucescu. Lucra febril, intrând într-un fel de transă. Totul părea grandios, eroic, dar și tragic, și Iulia Hălăucescu se simțea menită să fie cronicarul clipei, pe care, cum mărturisea ea însăși, voia să o scoată din efemer, spre a dăinui etern. Tot ceea ce se petrecea sub ochii ei, amprentându-i sufletul și gândirea, era epopeic, și nu întâmplător a numit acest ciclu de peste 200 de lucrări, majoritatea în acuarelă, „Epopeea Bicazului”. În tehnica aceasta a culorilor de apă bătuse ceasul prielnic întrupării unei viziuni a sa, una originală, măreață, plonjantă, privită de pe pământ către țancurile intrate în nouri ale munților, ori de sus, din cer, în zbor de pasăre spre pământ. Și unei asemenea perspective cosmice i se cerea strai pe măsură, prețios. Se ivea dintr-o lunecare unduitoare a penelului, ce lăsa pe albul hârtiei suport imagine de ape străluminând în bătaia soarelui de dimineață, sau de minerale rare la ceasurile asfințitului, cu irizări nelumești și cu scânteieri de focuri ale depărtărilor. Și transparențele acestea de comori subpământene ieșeau la iveală într-o încordare creatoare aproape paroxistică. Izbânda avea taina ei. Execuția, în mai multe variante, din care era aleasă cea mai reușită, o practică a tuturor acuareliștilor de milenii, într-o tehnică ce nu permite reveniri, se solda cu o asemenea finalitate pentru că avea loc o elaborare prealabilă, la care acuarelista recurgea invariabil de fiecare dată. Și structurarea era meticulos pregătită mental, iar realizarea nu făcea altceva decât să dea chip gândului creator. Remarcă asta într-un comentariu substanțial și admirativ, magistrul Dan Grigorescu, notând: „...o anume elaborare previzibilă, în sensul că acuarelele consemnează fragmente ale unei viziuni pe care Iulia Hălăucescu știe că le va afla în natura cercetată de ea”. Și mânuirea uneltelor se petrecea fără de cusur, începând cu punerea în valoare a albului hârtiei, ce trebuia să fie izvor de luminozitate, până la alegerea culorilor cu limpezimea apelor curate din creierii munților. Totul se încununa armonic într-o singură pânză, fără să se vadă cusăturile registrelor, ce se împreunau organic într-o nouă și osmotică realitate. Peste această plăsmuire cu virtuți onirice, adesea acuarelista presăra pulberi solare, ce aveau rosturi de magie, atrăgând magnetic privirea, fericind-o.

Iulia Hălăucescu este o efigie a acuarelei românești. Certificau această realitate prin judecățile lor critice doi dintre corifeii criticii de artă românești dintotdeauna, Petru Comarnescu și Ion Frunzetti. Proteica creatoare Iulia Hălăucescu a devenit în timp o emblemă a Neamțului, a Pietrei. A fost generos și plin de har mesager al toposului. A răspândit în țară și în lume neasemuitele frumuseți ale acestor locuri în rapsodice plăsmuiri plastice. S-a considerat întotdeauna zămislire a acestui mirabil tărâm și i-a fost statornic recunoscătoare. Asta transmite opera sa în toate articulațiile ei de poem simfonic, de „Rapsodie română”, dar nu în sunete, ci în semne plastice cu armonii sonore. A umblat pe „Drumuri de munte”, aidoma ilustrului său înaintaș, Calistrat Hogaș, pe marginea operei căruia a meșterit note de călătorie de poveste în imagini memorabile. Creația Iuliei Hălăucescu în întregime este o declarație de dragoste pentru vatra nașterii și viețuirii sale. A exprimat-o și în cuvinte, din nevoia de a se face auzit simțământul iubirii izvoarelor. Iată-le grăitor glăsuind: „Imaginați-vă un tablou minunat în care, dintr-o mare de valuri încremenite sub discul sângeriu al soarelui de răsărit, se face o țară de basm, în mijlocul căreia, printre vârfurile de munți, ce-și fac loc printre cețuri, se zărește tremurând sub razele dimineții o așezare tăiată în blocuri de diverse mărimi, și dacă privești mai bine prin binoclu, mii de ochi îți răspund prin geamurile ce punctează prive­liștea. Privit de la 1.900 de metri, de pe vârful Ceahlău, într-un răsărit de soare de vară, orașul Piatra Neamț, căci acesta este miracolul, se impune de la depărtări de zeci de kilometri în splendoarea arhitectonică modernă de azi”.

De ziua ei, la o sută de ani de la naștere, Iulia Hălăucescu a pogorât din ceruri, unde a urcat în urmă cu 17 ani, fericită să vază că cetatea sa de la inimă nu a uitat-o, ci a cinstit-o cum se cuvine. Viază sufletul ei în înalturi și artista trăiește cu izvodirile splendorilor pe pământul din care s-a odrăslit.