O istorie zbuciumată şi un exemplu de răbdare în suferinţă

Soldatul Nicolae rosteşte cu o voce apăsată: „Domnule comandant, dacă mergem în valea aceea vom muri cu toţii“. Surprins de atitudinea unui tânăr, ofiţerul se gândeşte o clipă şi ia o hotărâre fermă. Rămân pe loc până în zori. Dimineaţa, inamicul ocupase zona indicată. Soldatul a avut dreptate. Acest gest de curaj avea să îi aducă tânărului croitor, acum aflat în linia întâi a frontului, decoraţia pe care avea să o poarte cu mare bucurie în piept ori de câte ori avea ocazia: „Bărbăţie şi credinţă cu spade, clasa a III-a“. Războiul i-a adus şi alte încercări pe care le-a trecut cu bine pentru că şi-a pus nădejdea în Dumnezeu. A purtat în raniţă Noul Testament din care citea adesea între două asalturi ale duşmanilor sau atunci când comandantul dădea ordin de campare. Domnul l-a salvat dintr-un bombardament, când soldaţii români şi basarabenii dintr-un sat s-au prins în horă de bucuria eliberării de sub bolşevism. El, un creştin simplu, s-a retras sub un nuc bătrân pentru a citi câteva versete din Evanghelie. Un înger păzitor l-a ocrotit şi a scăpat de proiectilul care i-a nimicit pe ceilalţi. Nu a fost singura minune pe care a trăit-o. „Cu puterea şi harul lui Dumnezeu Cel în trei feţe slăvit, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, am scăpat neatins de bombele pe care le aruncase asupra noastră aviaţia germană. Vineri, 4 iulie 1941“, a notat pe ultima pagină a Noului Testament pe care îl ţinea cu sfinţenie la el. O eroare de comunicare condusese la confuzia soldaţilor români cu cei sovietici. Nicolae s-a ascuns în lanul de porumb şi a închis ochii. „Ce-o vrea Dumnezeu“, a rostit în sinea lui. Cel Atotputernic a mai făcut o minune. Nicolae nu a deznădăjduit nici când a fost rănit la mână şi a mers mai mult de 1.000 de kilometri până la Lemberg (aflat atunci în Polonia) la spital. Printre lacrimi spunea că doi fraţi i-au murit pe front, iar o soră s-a stins la numai 17 ani. Nici unul dintre aceste necazuri nu l-a descurajat. A rămas ferm în credinţă.

Încercările au continuat. La începutul anilor 1960 a fost ridicat de torţionari din casă şi bătut pentru a depune mărturie mincinoasă împotriva unui preot dintr-un sat vecin. Dumnezeu, Cel care ştie gândurile inimilor, i-a dat lui Nicolae gândul cel bun, iar mărturia lui i-a înjumătăţit pedeapsa clericului. La mulţi ani după eveniment, citind dosarul său din arhiva fostei Securităţi, a văzut cine l-a turnat. I-a iertat pe cei care i-au făcut rău pentru că, spunea el, şi Dumnezeu îl iartă atunci când face ceva rău.

Şi-a făcut datoria de creştin alături de soţia sa, Alexandrina. A cununat 20 de cupluri şi le-a botezat copiii. Dintre nou-născuţii de atunci, doi au ajuns preoţi.

Ajuns la 98 de ani, se trezea în fiecare zi la miezul nopţii şi se ruga. Puterile îi slăbiseră. Problemele de sănătate nu i-au slăbit credinţa, ci dimpotrivă. Îl aştepta cu nerăbdare pe preot să-l împărtăşească. Era începutul Postului Mare. Citea Canonul de împărtăşanie cu aceeaşi răbdare ca şi la tinereţe. S-a mutat la Domnul într-o clipită, fără a suferi şi fără a fi o povară. Cu ultimele puteri rostea „Ce o vrea Dumnezeu…“ şi Domnul Şi-a arătat voia. I-a curmat suferinţa lui Nicolae. Aici pe pământ am pierdut un om drag, dar am câştigat un rugător în ceruri. Cu o voce tremurândă rostea mereu când îşi lua rămas-bun de la cineva „Să vă ajute Dumnezeu şi Maica Domnului!“

El, Nicolae, un croitor dintr-un sat aflat nu departe de Bucureşti, şi-a închinat viaţa Celui fără de moarte şi i-a îndemnat şi pe alţii să facă la fel. Acum se odihneşte aproape de biserica în care a cântat la strană, a fost consilier şi a venit cu atâta dragoste. Mai mult decât atât, a fost un exemplu de răbdare în suferinţă şi de mângâiere pentru cei necăjiţi.

Să te odihnească Domnul, fratele nostru întru Hristos Nicolae, şi să te învrednicească de viaţa cea fără de chinuri!