O istorisire despre îndelungata slujire a Bisericii sau Lumina așezată în sfeșnic

În cercurile monahale, circula cândva zicala că viețuitorii din mănăstiri se adună necunoscându-se, trăiesc necinstindu-se (neiubindu-se) și mor neplângându-se. Toate acestea sunt în logica marilor expe­riențe duhovnicești, a nevoințelor, prin care se evită superficialitatea sentimentalismului și se cultivă iubirea jertfelnică, alergând cu picioare vesele spre dragostea lui Dumnezeu, cu semenii în inimă, căci gândirea monahilor adevărați este îndreptată spre veșnicie, având mereu în fața ochilor clipa morții.

Înaltele trăiri nu exclud pomenirea celorlalți, nici cinstirea ori aducerea aminte, cum se întâmplă în cazul arhimandritului Partenie Apetrei, cunoscut și apreciat slujitor, psalt și ostenitor în Ogorul Domnului pentru mai bine de jumătate de veac.

Către sfârșitul Postului Sfinților Apostoli Petru și Pavel, după sărbătoarea Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul, în anul 2008, la Mănăstirea Neamț, locul său de formare din tinerețe, a trecut la Domnul arhimandritul Partenie Apetrei. Viețuia acolo de șapte ani, după ce, în tinerețe, mai petrecuse la Mănăstirea Neamț peste două decenii, venind de copil și rămânând până la vârsta maturității depline, când a fost transferat slujitor la Catedrala Mitropolitană din Iași, în perioada grea a Decretului 410, timp în care ctitoria Mușatinilor, ca și celelalte așeză­minte călugărești, a fost văduvită de mulțimea monahilor, trimiși departe în lume.

Viețuitor la Mănăstirea Neamț vreo 30 de ani, alți 40 la Catedrala Mitropolitană din Iași, cu diferite ascultări, arhimandritul Partenie Apetrei a fost un monah care s-a dăruit pe sine ca jertfă Domnului.

Pentru un om, oricât ar fi de râv­nitor și atent, desăvârșirea e un drum lung, căci rămâne încă legat, prin multele lui preocupări, cu țărâna. Dar, dincolo de aceste aspecte, trebuie să înțelegem că suntem chemați să căutăm stăruitor lumina, s-o privim și, cel mai im­portant, s-o împărțim tuturor celor de lângă noi...

Despre Sfântul Ioan Botezătorul, numit de către Mântuitorul Iisus Hristos cel mai mare între cei născuți din femeie, Evanghelistul Ioan, în prologul Evangheliei, ne spune că nu era el lumina, dar venise să mărturisească despre Lumină. Fost-a om trimis de la Dumnezeu, numele lui era Ioan. Acesta a venit spre mărturie, ca să mărturisească despre Lumină, ca toți să creadă prin el. Nu era el Lumina, ci ca să mărturisească despre Lumină. Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume (Ioan 1, 6-9).

Arhimandritul Partenie Apetrei provenea dintr-un sat de lângă Roman, Giurgiu, unde funcționa în acele vremuri o mănăstire de călu­gărițe, fiind un fel de așezare mănăstirească, cum se mai întâlnesc acum la Agapia și Văratic, unde a deprins dragoste pentru viața monahală. A venit la Neamț cu aprinsă râvnă, păstrând-o apoi la Iași, vreme îndelungată.

În vremea studiilor universitare de la București, a slujit uneori la Catedrala Patriarhală, la mănăstirile Antim și Plumbuita. Era un fin observator al lucrurilor, după mărturisirile celor ce l-au cunoscut pe care, mai târziu, i-am întâlnit și eu. Scotea în evidență amănunte veridice, vădind din partea lui un neîndoielnic simț al realității, chiar dacă era înclinat spre observarea și accentuarea defectelor sau a minusurilor inerente.

Arhimandritul Partenie Apetrei a căutat lumina și a găsit-o în rugăciune. Fiind iubitor de pravilă, îndrăgea cântarea, rânduiala și tăcerea adeseori.

Ne spunea că în tinerețe cânta mai des. Câte vor fi fost Liturghiile și Privegherile la care, răsunând biserica, i-a înălţat pe oameni cu sufletul la Dumnezeu…?! Nu pot uita cu câtă implicare lăuda numele mult milostivei Parascheva, căreia i-a fost vreme îndelungată cinstitor, străjuind odoarele sfinte cu rugăciuni, cântări și ceasuri multe de priveghere...

La vremea când alții s-ar fi pensionat, el încă slujea, nu totdeauna, ce-i drept. Cânta la strană în ajunul duminicilor și sărbătorilor, uneori la Utrenia marilor praznice, adeseori la Sfânta Liturghie, Isodicoanele, Sfinte Dumnezeule..., Doamne mântuiește..., imnul Pe Tine Te lăudăm..., Axionul și altele cu o voce minunată, ca a marilor cântăreți. Frumusețea cântării cuprindea sau învăluia catedrala ieșeană. Nu avea nevoie de microfon, care, de altfel, nu funcționa decât în zilele de praznic, ori duminica, când oamenii erau nume­roși.

Cânta la strana dreaptă. Întotdeauna, la slujbe, răspunsurile se dădeau la ambele strane. Nu primea decât rareori pe cineva alături. Prefera să cânte singur. La strana stângă cântau, sfioși, cu o oarecare teamă, alți părinți ai catedralei. Dacă nu era mulțumit, și nu era greu să se instaleze o astfel de stare, părintele Partenie spunea: Săraca cântare în ce gură a intrat!

Avea o anumită severitate, uneori chiar o atitudine care părea la prima vedere potrivnică. Poate că nu era așa, însă nu reușea să biruiască din interiorul lui dorința de a privi cu bunăvoință către alții.

La împlinirea celor 15 ani de la moartea lui (26 iunie 2008), îmi aduc aminte, ca și cum ar fi fost ieri, cuvintele și atitudinile sale. Deși nu era tocmai prietenos, întâlnirea cu el și, eventual, dialogul (când îl dorea sau provoca) erau o bucurie! Știa lucruri multe. Era un bun liturgist și istoric. De altfel, școlit la Mănăstirea Neamț și Bu­curești, în preajma unor mari profesori, învățase destul de mult.

A fost un om valoros! Vorbea despre împlinirile sale ca elev și student, considerându-se o excep­ție a generației lui, cu nume sonore din istoria Bisericii. A avut colegi de clasă sau apropiați ca ani, atât la Mănăstirea Neamț, cât și la București, ierarhi mulți, profesori de Teologie, arhimandriți, stareți și preoți vrednici.

Între prieteni și colegi se numărau ierarhii Antonie Plămădeală, Nestor Vornicescu, Timotei Seviciu, Adrian Hrițcu, Lucian Florea, Epifanie Norocel, Pimen Zainea, Gherasim Cucoșel, Ioachim Mareș și alții.

De asemenea, arhimandriții Neonil Ștefan, Mitrofan Băltuță, Gamaliil Vaida, protosinghelii Longhin Pop și Firmilian Olaru, neuitându-l pe părintele profesor Dumitru Popescu, pe Armand Munteanu și alții, de care părintele pomenea.

În fiecare zi prezent la biserică, cu puține excepții într-un an întreg, și acelea motivate de tratament, de călătoriile la mormintele părinților sau pelerinaje, părintele Partenie pomenea, începând cu ora 6:00, până la finalul Liturghiei, numele celor care lăsau la Catedrala Mitropolitană din Iași pomelnice pentru vii și adormiți. La un moment dat, se întorcea către Proscomidiar și pomenea un pomelnic al inimii. Îi așezase într-o anumită ordine, pe care doar el o cunoștea și rareori o divulga. Se regăseau acolo mulți ierarhi, alături de colegii anterior amintiți, clerici pe care i-a cunoscut și s-a legat sufletește, monahi, rubedenii. Mi-a spus odată: „După ce mor eu nu mai are cine-i pomeni pe părinții mei, Mihai și Elisabeta”.

Avea o prețioasă admirație pentru ierarhii slujitori, cu frumoasă așezare sufletească și liturgică. Spunea că nu a auzit prea mulți slujind atât de frumos ca Episcopul Atanasie Dincă, care într-o vreme i-a fost profesor la Neamț și fusese viețuitor în lavră în vreme de încercare, când unii ierarhi își părăsiseră ascultările lor, cinci dintre ei aflându-se după 1948, pentru o perioadă de timp, la Mănăstirea Neamț.

Evoca adeseori personalitatea Mitropolitului Firmilian Marin al Olteniei, pe care-l cunoscuse din tinerețe. Acesta l-a vizitat de câteva ori la Iași și chiar l-a invitat să meargă la Craiova pentru oarecare demnități bisericești. Părintele Partenie, greu de convins și cu abordare dificilă, a refuzat.

Avea cuvinte de cinstire pentru Patriarhul Iustin Moisescu, căruia îi fusese diacon în toată perioada slujirii la Iași, în vremea cât a fost Mitropolit al Moldovei și Sucevei. Au fost împreună în toată eparhia și, poate, cele mai multe amănunte ale acelei perioade, deloc ușoare, le deținea părintele Partenie.

A fost hirotonit ieromonah târziu, după ce împlinise vreo 25 de ani de slujire diaconească (1953-1978).

S-a adăugat în șirul marilor eclesiarhi ai Catedralei Mitropolitane din Iași. Înaintea lui, slujiseră în această ascultare arhiman­driții Adrian Hrițcu (1970-1972), Efrem Chișcariu (1972-1975) și, vreme îndelungată, un vestit călugăr de la Neamț, Ioanichie Grădinaru (1950-1970), care a murit pe neașteptate în primăvara anului 1970, fiind îngropat la chinovia de metanie. Părintele Partenie și-a pregătit locul de veci alături de el.

A avut osebite daruri. Era punctual, atent și, mai ales, bun slujitor. Ani la rând, prin osteneala lui, catedrala s-a aflat în bună rânduială, deși putem admite că, uneori, exagera cu atitudinea, vorbele aspre și viziunea anacronică.

Rareori mi-a fost dat să ascult frumoasele cântări intonate cum o făcea el, chiar dacă nu întotdeauna avea aceeași prestație. Poate că nici starea sufletească nu-l ajuta, nici vocea, nici atmosfera, însă uneori cântarea era revărsare de lumină și har.

Am mai ascultat astfel de cântări de câteva ori în viață. Așa am înțeles cuvintele: În Biserica Slavei Tale stând, în cer ni se pare a sta.

Arhimandritul Partenie Apetrei a mai avut și alte virtuți. Prin osteneala lui a cules diferite cântări și le-a așezat în pagină, întrucât cărțile de cult nu se găseau în anii regimului totalitarist ateu. Ar fi vrut să le multiplice, dar acest lucru era greu sau imposibil, întrucât lucrarea pe care am pomenit-o a realizat-o în anii 1969-1970.

A rostit multe predici, care nu știu unde vor fi rămas; ar fi fost potrivit, poate să le adune cineva într-o carte. În chilia lui, te puteai întâlni cu volume prețioase, icoane și picturi, dintre care unele aveau un nivel estetic rafinat.

În ziua mutării sale la cele veșnice, eram într-o delegație, departe de țară, în continentul australian, la instalarea primului episcop ortodox român la Melbourne. Când am coborât din avion, după o călătorie lungă, cu escale la Londra și Hong Kong, am aflat de moartea lui. M-aș fi întors de-acolo, să nu lipsesc de la slujba de prohodire, cu toate că nu a arătat iubire în exces, dar am învățat multe de la el, mai ales dragostea față de Biserică, față de cântare și de buna rânduială liturgică.

De câte ori am fost în Moldova, tot mai rar în ultima perioadă, am trecut pe la mormântul lui. Mai sunt și alții care fac acest lucru: așază o lumânare și spun o rugăciune pentru monahul care s-a străduit mult să-și înmul­țească feluritele daruri și să adune lumină...