Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
O monahie cu frățească trăire ca de Pateric - Emiliana Irimescu
Îmbrățișarea monahismului e răspunsul unei chemări lăuntrice. Se aude un glas ce te poftește să pășești pe cale, să te rupi de lumea ca lume și să te încredințezi unei vieți aspre, dar înmiresmate, cu bucuria fără pereche ce-ți învăpăiază ființa, aceea de a simți că ești mai aproape de cer, de Dumnezeu. Pentru fiecare monah sau monahie, drumul către sihăstrie se așterne în chip propriu, dincolo de fireștile asemănări, similitudini și coincidențe, unele ale întâmplării. E o poveste ce merită ascultată, înțeleasă printr-o meditație asupra tâlcurilor. Tulburătoare este istoria celor care s-au îndreptat spre mănăstire în frăgezimea vârstei, copii fiind. Odinioară se petrecea adesea. E cunoscut, pentru că e vorba de o figură ilustră a Bisericii, cazul Patriarhului Teoctist, care, încă neieșit din copilărie, a apucat-o într-o zi pe drumul ce urca spre Sihăstria Voronei și mers-a de atunci drept, nesmintit, pe cărările monahismului, cele străbătând deal, vale, munte, cu ocoluri, ieșiri în luminiș și scoborâri spre adâncuri întunecoase. Într-una din cărțile sale, Patriarhul, cel dăruit cu duhul povestirii sadoveniene și cu dulceața graiului moldovenesc, își aducea aminte, înfiorat, de felul în care se ivise dorința viețuirii în chinovie. Mergea, cum se petrecea altădată, dar și în prezent, la hramurile mănăstirilor și ceea ce vedea răsuna în făptura sa și înmugurea dorința de a trăi într-un astfel de topos, unde sfințenia se întrupa palpabilă. În vremuri trecute, mulți monahi așa au intrat în oștirea îngerească a Pământului. Dacă Todirel, viitorul monah Teoctist, a plecat de unul singur spre schitul din codru și acolo a rămas, cei mai mulți dintre cei care au început nevoința traiului monastic din anotimpul copilăriei n-au mai vrut să se întoarcă acasă din pelerinajul la mănăstire cu părinții. Hotărârea lor de a nu mai pleca de acolo, din acel colț de rai, cum de bună seamă le apărea, se dovedea de neclintit, și mama, și tata, deși li se rupea inima, acceptau, mângâindu-se cu gândul că așa voise Dumnezeu.
Cam la fel s-a întâmplat și cu o figură marcantă a obștii Mănăstirii Agapia, maica Emiliana Irimescu, de loc din Lămășeni, comuna Rădășeni, județul Baia, pe atunci cu capitala la Fălticeni. Era în timpul războiului, în 1944. Copila Elena avea doar zece ani și a ales ca viața ei să curgă de atunci în mănăstirea cea vestită a Agapiei, între cele 400 de monahii, ce alcătuiau o prisacă, cu mulțime de știubeie, adică acele cuviincioase căsuțe, potopite de flori, aidoma cu grădinile liliputane, dar cu belșug de frumuseți florale, și cuprinse într-o aură de pace cerească, în care ședeau două-trei maici, urzind trăire frățească de Pateric. Tare mult i-a mers la inimă copiliței Elena atmosfera aceasta, că nu s-a mai văzut existând într-alt loc. A mai fost ceva ce a determinat alegerea aceasta de nestrămutat. În obștea Agapiei se găsea o consăteană, din neamul lui Chiruță, maica Semfora, și bunătatea ei serafică o cucerise din prima clipă și visa să fie aidoma acestei pământene îndumnezeite. Cu bunătatea ei proverbială, cu purtarea de Sfânta Vineri, maica Semfora a primit-o cu brațele deschise în acea colibă de pe Muntele Tabor, în căsuța ce se oglindea în pârâul zglobiu al Agapiei. O punte ducea pe un plai de poveste, plăsmuire parcă a cumințeniei pământului. Era un colț de rai la făurirea căruia se ostenise o altă maică intrată în istoria Agapiei, maica Galinia Pătrăcescu. Ea fusese mentor pentru Semfora și acum o luase sub aripa sa ocrotitoare și pe copila Elena, ce avea să fie curând soră și rasoforă. A povățuit-o cu grijă părintească spre călugărirea din 1958, într-o slujbă oficiată de Preasfințitul Antim Târgovișteanul, ce ducea la îndeplinire aprobarea de către Patriarhul Justinian Marina a tunderii în monahism a sorei Elena Irimescu. Preafericirea Sa păstorea direct și Agapia, la acea vreme stavropighie patriarhală. Trecuseră 14 ani de la statornicirea Elenei la Agapia și pasul acesta pecetluitor, al nașterii în monahism, avea loc după acumulări ale râvnei neobosite, vegheate de cele două maici, Galinia, maica cea duhovnicească, ce-i fusese și nașă de călugărie, și Semfora, inspiratoarea din zorii aurorali. Avusese parte și de sfaturile vrednicei starețe Veronica Constantinescu, care-i fusese și directoare la Seminarul Monahal de la Agapia. Grijirea întru creștere spirituală era pravila acelui timp al monahismului românesc. Sora Elena deprinsese în casă, de la maica Galinia, „Ceaslovul” și învățase cântările psalmice ale stranei. La seminar, unde fusese nu doar silitoare, ci arătase și înzestrări întru lucrarea culturală, învățase și broderia, meșteșug pe care a ajuns repede să-l stăpânească iscusit.
Dorința ei de cunoaștere a determinat-o pe stareță să o trimită la studii teologice înalte la Institutul de Grad Universitar din București. Un drum ce se deschidea făgăduitor a fost însă brutal curmat de Decretul 410/1959, care-i alunga pe călugării tineri din mănăstiri. A cunoscut amarul izgonirii din Rai, fiind nevoită să muncească câțiva ani la Antibiotice Iași. Dar rămăsese în taina sufletului său monahie și viața ei și în acei ani de suferință nu s-a deosebit mult de cea din mănăstire. Dumnezeu i-a răsplătit credința și i s-a îngăduit să revină în viața monahală în 1965, fiind printre primele călugărițe care se bucuraseră să-și regăsească patria sufletească. Știința de carte dobândită prin studiile ce-i fuseseră îngăduite, dar și prin devoțiunea de autodidact, au recomandat-o pentru ascultarea de ghid, întâi la Mănăstirea Dragomirna și apoi la Agapia. Avea prestanță și verb și acea căldură a zicerii, ce deschide inimile. Așa am descoperit-o cu bucurie poposind la Agapia, la muzeu, împreună cu doamna mea, Ecaterina. N-o știam la chip pe maica ghid, dar, când a rostit numele de Emiliana Irimescu, mi-am dat seama cu cine aveam de-a face, că auzisem de dânsa și de slujirea ei exemplară de la lămășănenii cu care mă amestecasem fericit în copilăria și adolescența mea. S-a bucurat la rându-i și m-a invitat să vizitez Casa Vlahuță - Grigorescu, fermecătoare în simplitatea ei desăvârșită aidoma celorlalte tocmiri călugărești, oferindu-se să ne fie călăuzitoare. Prezentarea ei, cu care ne-a încântat, te călătorea aievea și te făcea să te desprinzi din contingent către „trecute vieți” de oameni de seamă. Apoi ne-a întrebat dacă n-am vrea să trecem și pe la casa în care își ducea zilele. Am încuviințat și, călcând pragul acelui cuib cald de paseri ale cerului și stând de vorbă cu maica Semfora, întruchipare a smereniei care-i îmbracă pe viețuitorii în duh călugăresc, parcă am pătruns măcar fărâme din modul existențial al unor făpturi pe care Hristos le înfrățește. Plecat-am de acolo cu aroma unei curății omenești adamice. Dovada acestei legături de nedezlegat, cea a iubirii aproapelui, e și așezarea în același mormânt în succesiunea trecerii. Întâi a fost pogorâtă în sălașul veșniciei maica Galinia. I-a urmat în 1993 Semfora, iar din 2015 hodinește acolo și monahia de bună amintire Emiliana. Trei călugărițe cu viață sfântă, demnă de pagini de Pateric românesc.