O noapte pe străzi

Să străbaţi Andaluzia la 44 grade C este o încercare. Să vizitezi Alhambra, în Granada, La Mezquita, în Cordoba, uriaşa catedrală din Sevilla, Alcazar şi alte edificii mozarabe care dau Spaniei un farmec fără egal înseamnă tot o „încercare“, de alt ordin: cultural, emoţional şi turistic. În orice călătorie, care este, neapărat, şi o descoperire de sine, sunt aproape de neocolit incidentele mai mici sau mai mari. Programul de lucru al spaniolilor este surprinzător pentru orice alt european. Între 14 şi 17 totul e închis, inclusiv băncile. Trebuie să ai noroc că să nimereşti în orele lor de serviciu şi să-i găseşti dispuşi să dea explicaţii. Spaniolii sunt oameni amabili şi prietenoşi, dar temperamentali şi irascibili, după cum le dictează gena hispanică.

După minunata călătorie prin oraşele de referinţă ale Andaluziei, a trebuit să mă întorc în Mojacar, micul orăşel unde mi s-a oferit găzduire timp de o lună, într-o rezidenţă special amenajată pentru scriitori din întreaga lume. Din Sevilla nu am avut autobuz direct şi m-am oprit într-o altă localitate, Almeria, situată la aproximativ 100 de km de Mojacar. Când am ajuns în Almeria era ora 22:30. Imediat am aflat că nu am un alt autobuz care să mă ducă la destinaţie, până dimineaţa. Ce puteam face? Trebuia să aştept. Am întrebat de o sală de aşteptare şi am fost îndrumată spre cele câteva scaune metalice, cu mânere rigide, din mijlocul autogarei. M-am aşezat pe un scaun. Haos desăvârşit. În aceeaşi clădire este şi gara. Oamenii alergau, strigau, vorbeau tare. Spaniola este o limbă foarte sonoră.

După o oră, mă simţeam deja groaznic de obosită. Prea devreme! Surprizele abia începeau să apară. La miezul nopţii, un gardian solid, cu nişte cătuşe legate demonstrativ la centură, ne-a scos afară pe toţi. A spus că autogara se închide! M-am dus la el disperată şi i-am spus: Nu se poate! Eu trebuie să aştept până dimineaţă! El însă mi-a replicat cu asprime: Aici nu puteţi aştepta, pentru că autogara se închide. Am ieşit în stradă. Unde să mă duc? Ideea de a plăti încă o noapte la hotel nu îmi surâdea absolut deloc. Am stat puţin, să mă gândesc. M-am aşezat pe o treaptă. Boschetarii oploşiţi pe lângă autogară au început să se adune şi să-şi întindă cârpele pe care le aveau. Profitând de răcoarea nopţii, au adormit imediat. Erau patru: o femeie şi trei bărbaţi. Femeia era în vârstă, îmbrăcată sordid, dar cu brăţări metalice pe mână şi cu un ghiul auriu. Vagi urme de cochetărie. Era gătită, în felul ei. Dormea pe un maldăr de obiecte. Un bărbat care zăcea pe jos s-a trezit brusc şi mi-a cerut o ţigară. I-am spus că nu fumez. S-a dus la loc, pe zdrenţele lui, dezamăgit. M-am gândit că trebuie neapărat să îmi găsesc o cameră într-o pensiune, nu pot petrece întreaga noapte pe străzi. Eram într-un oraş necunoscut, în plin întuneric. Nu ştiam încotro s-o apuc. Tocmai atunci a oprit în faţa autogării o maşină intens colorată. Am crezut că e o ambulanţă. Era un serviciu social de ajutorare a persoanelor fără adăpost. Am fost impresionată. Nu am auzit să existe ceva similar în România. (Într-o vreme, exista un azil de noapte în Cluj, nu ştiu dacă mai funcţionează.) Boschetarii s-au trezit imediat. Asistenţii le-au împărţit cornuri învelite în staniol şi limonadă. Au purtat un dialog aproape prietenesc. Mi-au dat şi mie aceeaşi porţie de cornuri şi suc. Nu am putut mânca şi nici bea, eram prea obosită. Am pus totul deoparte, pe trotuar. Gestul meu a reuşit să o supere pe bătrâna boschetară, care a interpretat totul ca pe un semn de superioritate. I-am cerut scuze, am spus că nu pot să mănânc. (Mai târziu, m-am ridicat să mă plimb şi, când m-am întors, totul dispăruse. Dar, în prezenţa mea, nimeni nu s-a atins de cornuri şi nici de paharul cu lichid portocaliu.) I-am rugat pe asistenţi să mă ducă la un hotel. Răspunsul lor a fost o nouă surpriză pentru mine: Imposibil! Hotelurile sunt închise la ora asta! Nu-mi venea să cred. Cum să se închidă?! Au spus că nu mai pot avea acces acolo decât numai după ora 5 dimineaţa. Atunci venea şi autobuzul meu spre Mojacar. I-am rugat să nu mă lase acolo, să mă ia cu ei în maşină, până dimineaţă. Mi-au răspuns că nu acesta este serviciul lor şi că nu mă pot lua. Nu mai rămăsese decât Poliţia, dar mi s-a făcut lehamite şi am preferat să rămân unde eram. Mă simţeam mult prea obosită că să caut un adăpost în altă parte. Asistenţii m-au asigurat că totul va fi bine şi că boschetarii mă vor păzi. Aşa a fost. Stradă s-a liniştit şi eu m-am simţit în siguranţă alături de acele persoane fără adăpost. Am deschis un caiet uriaş şi am început să scriu. Toată această poveste a fost scrisă pe măsură ce s-a întâmplat. Am fost apărată de cuvinte. Sheherezada povesteşte ca să trăiască. La fel şi eu.