O poveste ca de roman

Mi-am amintit în această dimineaţă, când m-am trezit sub ochi cu priveliştea unei argintării meşteşugite peste noapte de meşterii cei mari, calfe şi zidari,  de un drum şi o poveste tot iernatică. Se petrecea în urmă cu aproape două decenii. Şi atunci pământul se înveşmântase în alburi necuprinse. Umblam cu privirea într-o întinsoare ce nu avea capăt, dar zăpada, spre deosebire de cea de acum, pufoasă şi molatecă, sticlea cristalin şi scârţâia sub călcătură când ne-am îndreptat spre Mănăstirea Râşca şi apoi spre Rădăşeni să legăm urzeala unei poveşti ca de roman şi s-o transpunem într-o saga filmică. Ne călăuzea în acea zi, sub pişcătura unui pui de ger, tânărul părinte Timotei, Preasfinţitul Episcop de azi. Era cel care urma  să ne dezlege iţele istoriei. Fusese el însuşi, încă din copilărie, fermecat de întâmplarea cea romanescă, cu tâlcurile sale de sfinţenie. Mă gândeam atunci, ca şi acum, că lucrurile se rânduiesc adeseori într-un fel nedesluşit şi că  trecem neştiutori pe lângă întâmplări şi oameni ce ar fi meritat cunoaşterea spre a ne înfrupta din darurile cu care Dumnezeu îi hărăzise pe acei pământeni, însemnându-i cu stea în frunte şi suind faptele lor în legendă. Cei păgubiţi suntem chiar noi, ignoranţii, lipsiţi astfel nu doar de ceasuri de desfătător taifas, dar şi de lumina ce ne-ar fi fericit o viaţă. Se petrec asemenea episoade mai ales în aşezările mari, unde oamenii se cunosc mai greu, pentru că modul de vieţuire duce, vrând, nevrând, la însingurare. Avem ştire mult prea târziu ce-am pierdut, poate abia când semenii noştri, fii aleşi ai Domnului, au urcat la ceruri şi de multe ori niciodată. De i-am fi întâlnit şi cunoscut la vreme neîndoielnic am fost câştigaţi spiritualiceşte. Dar câteodată norocul ne surâde, ne iese în cale şi pogoară asupra-ne clipa revelării, clipa cea repede, ce, eminescian glăsuind, nu trebuie să se lepede.

Zburau gândurile mele în dimineaţa de argint, la oara aşezării la masa de scris pentru a sloveni însemnările destinate „Luminii“, la toate aceste miezoase întâmplări şi-mi aduceam aminte cu limpezime drumul ca într-un basm pe care l-am străbătut în acea iarnă  către cuibarul în care sălăşluia o poveste ca de roman. Mi-o istorisise, surprinzându-mă şi încântându-mă, protosinghelul Timotei Aioanei. O spunea cu harul povestitorilor din spiţa lui Creangă, cu acel har unic ce-l au cei născuţi sub poala Munţilor Neamţului. Cu arta sa de povestitor, împreunată cu pasiunea de scormonitor de istorii vechi, părintele îmi vorbise despre o icoană din cele fără de pereche, aflată într-un loc în care pentru mine nici gândul nu gândise. Comoara era chiar acolo, în calea mea, într-o biserică pe lângă care, în răsăritul vieţii, trecusem poate de sute şi sute de ori în drumul spre Lămăşeni, la casa mamei mele. Nu ştiusem până la vorbirea părintelui de prezenţa în acea biserică, una monumentală, în faţa căreia mă opream de fiecare dată să mă închin, a unui asemenea odor. Descopeream atunci cu uimire că Biserica „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel“ din Rădăşeni adăpostea o icoană, cea a Maicii Domnului cu Pruncul, ce dobândise renumele de făcătoare de minuni. Deşi credeam că ştiu cam tot ce mişcă prin părţile acestea de lume,  faptul respectiv, ca şi altele de altfel, cum constat zi de zi cu părere de rău, îmi scăpase. M-am bucurat de cele relevate cu şarm de povestitor de demult de părintele Timotei şi mi-am propus pe dată nu numai să intru în biserică şi să mă smeresc în faţa icoanei, dar şi să încerc a o face mai cunoscută, înfăţişându-i istoria într-un film de televiziune.

Zis şi făcut. Am purces la lucrare, avându-l în dreapta mea pe Sfinţia Sa, protosinghelul de atunci Timotei Aioanei. Am poposit mai întâi la Mănăstirea Râşca, de unde începe povestea cea ca de roman. Aici, la poale de codru şi în tihnă de sihăstrie, şi-a dus zilele în evlavie şi slava lui Dumnezeu, lucrând cu vrednicie întru cele veşnice, un călugăr dintre cei aleşi şi bine plăcuţi Domnului. Era în a doua jumătate a veacului al XIX-lea când  a ajuns la Râşca, venind din Mihăieşti, sat din preajma Fălticenilor, Veniamin Piticariu. A străbătut toate treptele călugăriei până la cea de stareţ. Vădise vocaţie de ziditor, de om doritor să lase urme care să bucure  pe Dumnezeu. Multe au fost lucrările sale, dar cea care avea să-l facă de neuitat e legată de o icoană. A năzuit cu ardoare să înzestreze mănăstirea, ctitoria lui Petru Rareş, cu o icoană de preţ. Nu vedea alt loc mai potrivit de unde să o aducă decât Muntele Athos. Ştia, de bună seamă, că nu era cum să obţină una din faimoasele întruchipări iconice din Sfântul Munte, dar trăgea nădejde să dobândească măcar o copie a uneia din cele vestite. Totodată, conştientiza că pentru asta trebuia o sumă importantă de bani. A strâns cu nevoinţă galben cu galben şi când a socotit că se adunase cât era nevoie i-a pus într-un baston de bambus, loc în care credea că nimănui nu i-ar fi trecut prin cap că se ascunde bănet. Cu toiagul cel doldora de aur a pornit la drum spre Muntele Athos. Era la sfârşit de veac XIX. Călătoria, lungă şi grea, n-a fost lipsită de peripeţii şi mai ales de un sfârşit trist. În drum spre Stambul corabia a fost lovită de o aprigă furtună. S-a scufundat. Stareţul Veniamin a izbutit miraculos să se salveze, dar  a pierdut bastonul cel plin de galbeni şi odată cu asta şi-a văzut risipite toate speranţele de a intra în posesia icoanei mult visate. Mâhnit, a bătut, totuşi, drum până la Athos. La întoarcere s-a oprit la Stambul. A intrat într-o dugheană să cumpere ceva de luat în gură. Acolo minune, într-un colţ, între lucruri aduse de mare şi scoase la vânzare, a zărit uimit şi perplex bastonul de bambus. S-a arătat interesat să-l cumpere, dar a procedat cu precauţie nu cumva să stârnească bănuieli. Negustorul l-a sfătuit  să nu-l ia că-i prea greu pentru un călugăr slab ca dânsul. Nu i-a ascultat sfatul, asigurându-l pe vânzător că-i mai puternic decât pare. Şi-a recăpătat ceea ce pierduse şi în acelaşi timp nădejdea împlinirii doririi fără de care nu şi-ar fi aflat liniştea. A apucat către Athos şi s-a oprit la Schitul Lacu, aşezare monahicească cu vieţuitori din Ţările Române. A comandat aici o copie  a icoanei mult râvnite, „Portăriţa“ de la Mănăstirea Iviru. Din cadrele măiestrit meşterite Maica Domnului priveşte cu inima cea bună, poftind pe fiecare privitor să intre în comuniunea seraficului şi cuvioşiei genuine. Fericit cu darul primit parcă din mâinile Domnului, stareţul a dus lucrul început la bun sfârşit. A mers la Liov şi a ferecat cu argint şi aur icoana. A făcut-o pe cheltuiala lui, costându-l 1.200 de galbeni. Podoaba aşternută în Galiţia a sporit frumuseţea icoanei. În timp, pe lângă desăvârşirea artistică, s-a adăugat puterea rugătoare, ce i-a adus renumele de făcătoare de minuni. Era lucrarea credinţei curate a făuritorilor şi a celor în grija cărora fusese lăsată. Splendoarea zugrăvicească şi ferecătura neasemuită au chemat de la începuturi multă lume să o adore şi în timp icoana atât de mult admirată s-a arătat  vrednică de a mijloci întâlnirea credincioşilor cu Domnul.

Dar povestea nu se opreşte aici. În 1921, în vremea unei cumplite secete, credincioşii din Rădăşeni s-au rugat de stareţul Veniamin Piticariu să vină în procesiune în satul lor cu icoana cea făcătoare de minuni ca să se dezlege prin rugăciune ploile. Sfinţia Sa a încuviinţat. El însuşi a însoţit carul cu boi în care trona ca pe o masă de altar icoana Maicii Domnului cu Pruncul. S-a săvârşit slujba, s-au slobozit mai apoi ploile. Când să se  întoarcă la Râşca, stareţul a observat cu surprindere că icoana  se lăsase din cale afară de grea şi nu era chip să poată fi urnită din loc. A fost ca o iluminare. Veniamin Piticariu a văzut în întâmplare un semn de la Dumnezeu, Cel care voia ca icoana să rămână la Rădăşeni ca  dar pentru oameni evlavioşi. S-a hotărât să împlinească ruga cerească. A dăruit icoana Bisericii „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel“, condiţionând gestul de satisfacerea unei dorinţe, aceea de a i se pregăti un loc de veci lângă biserică spre a-şi dormi somnul cel veşnic în apropierea icoanei binefăcătoare. Peste un an arhimandritul a răposat întru Domnul şi-şi are sălaşul eternităţii în curtea bisericii celei mari a Rădăşenilor, sub veghea Maicii adusă de el din Sfântul Munte în Moldova.

Icoana este de aproape un veac  giuvaierul bisericii din Rădăşeni şi loc de pelerinaj pentru  creştini din toate zările. I-am simţit şi eu, graţie Preasfinţitului Timotei, care mi-a arătat calea, unicitatea şi iradierea sfinţeniei. Sfinţia Sa i-a spus povestea  romanescă în filmul de televiziune „De la Athos la Rădăşeni“. Icoana împărăţeşte aici în raiul livezilor româneşti ca în Grădina Domnului din ceruri. Credincioşii din Rădăşeni şi haristicul lor paroh, părintele Petru Irimescu, în care parcă-l revăd pe arhimandritul Veniamin Piticariu, au transformat locul într-un tărâm binecuvântat spre care se îndreaptă ca înspre un sanctuar mulţimile de credincioşi, stăpâniţi de sentimentul întâlnirii plenare cu Dumnezeu. Oamenii vin cu inima curată şi se roagă, simţind că ruga lor e primită în înalturi.