O rugă de iertare

Trăim, cu îndreptăţire, o stare de deznădejde aproape. Bubele, mucigaiurile şi noroiul, pe care cândva nu le-am văzut sau ne-am făcut a nu le vedea, au ieşit la lumină în toată splendoarea lor grotescă şi tragică. Nici pe departe nu dau semne de a se preface arghezian în „frumuseţi şi preţuri noi”. Lucrarea divină însă n-a încetat. Şi, chiar dacă mulţi dintre noi ne-am pierdut poate speranţa şi nu întrezărim mijirea limanului, apar semne de îndreptare morală, adică acel temei al tămăduirii, al izbăvirii. Dacă ceaţa tulburării se va rupe şi se va lumina de ziuă dinaintea privirilor noastre, vom avea temeiuri să începem a spera. Un astfel de semn l-am desluşit în primii ani postdecembrişti la Cluj, stând la taifas cu Arhiepiscopul Bartolomeu Anania.

Mă făcea părtaş la o bucurie a sa, o bucurie cu un rost ce depăşeşte prin semnificaţie un fapt obişnuit. Înaltpreasfinţia Sa participa la oficierea unei slujbe la penitenciarul din Gherla, una dintre cele mai cumplite puşcării din cuprinsul României. De fapt, instalase acolo un duhovnic, un tânăr preot, spre a mângâia durerile sufleteşti ale acestor nefericiţi ai sorţii. A fost pentru duhovnicul Bartolomeu Anania un ceas răscolitor. M-a lăsat să înţeleg că i-a fost dat să trăiască una din cele mai intense bucurii şi emoţii. Aducea un semănător de suflete la temniţă, adică acolo unde el însuşi pătimise ca deţinut politic şase ani, din cei douăzeci şi cinci la care fusese condamnat de regimul comunist.

Dar peste această emoţie se suprapusese una şi mai puternică, cu o semnificaţie şi mai profundă. În vreme ce prăznuia, i s-a adus la cunoştinţă că într-o altă încăpere stăteau la masă foşti temniceri ai închisorilor româneşti, despre care se bănuia că se aflaseră printre torţionarii săi. I s-a spus că e rugat de aceştia să meargă la dânşii şi să le vorbească. Înainte de a le grăi, unul dintre ei s-a ridicat. A cerut îngăduinţa să spună câteva cuvinte în numele tovarăşilor lui. Cuvintele aceluia au fost rugă de iertare. Mâhnirea ierarhului pentru ce-a fost cândva suferinţă s-a prefăcut în mulţumirea de a descoperi puterea de a cere iertare şi izbăvire de păcat. Aşa a simţit, şi a fost o simţire adâncă, mi-a mărturisit tulburat în taifasul pe care l-a avut la reşedinţa sa din cetatea transilvană Înaltpreasfinţia Sa, Bartolomeu Anania. Oare nu poate fi acesta un semn al unui început de tămăduire morală?

Mi-am amintit, ţin minte, de această istorie într-o voroavă cu nişte prieteni pe prispa Crăciunului, care e o sărbătoare a împăcării. Era ceasul curăţiei, dezghiocat din puritatea fără seamăn a Pruncului născut în ieslea Betleemului. Dar cum să facem ca să nu se lepede clipa cea repede, să nu lunece boaba de rouă ce ni s-a dat. Poate să căutăm să revărsăm către semenii noştri mai multe sau mai puţine dintre bunătăţile dăruite de Dumnezeu. Binele aduce bine. Lumina - lumină. Facerea de bine şi puterea iertării înalţă. Trupul devine tot mai mult duh şi suflet.