Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei O ședere inițiatică incrustată în pagini de carte

O ședere inițiatică incrustată în pagini de carte

Galerie foto (2) Galerie foto (2) Repere și idei
Un articol de: Grigore Ilisei - 10 Noi, 2020

În anii 2004, 2005, am avut onoarea de a fi primul atașat cultural al României în Tunisia, stat ridicat pe temelii cartagineze, romane, bizantine. Există pe acest tărâm african urme ale trecerii și viețuirii unor români. Cel mai faimos dintre aceștia este arhitectul George Sebastian, plăsmuitorul zidirii măiestre în stil andaluzo-maur a vilei Sebastian de la Hammamet, pe țărmul Mediteranei, tronând în cuprinsul unei paradisiace grădini întinse pe 14 hectare. Domeniul găz­du­iește azi Centrul Cultural Inter­na­țional Hammamet. Șederea noastră, a mea și a doamnei Ecaterina, pe acest pripor al legendarei Cartagine, a fost inițiatică nu doar prin descoperirea prezențelor românești pe aceste îndepărtate meleaguri, ci și grație privilegiului de a putea scoborî în vârstele cele bătrâne ale istoriei umanității și a înțelege amestecurile și etapele prin care s-a ajuns în nordul Africii la arabizarea din secolul al VII-lea. S-au adăugat spectacolul captivant al unei naturi insolite și lucrarea făptuirii omenești, cu notele sale profund originale. Toate laolaltă au reprezentat o sursă mănoasă de reve­lații și emoții puternice într-un fel de cădere de ape înspumate. Ni se ofe­rea cu generozitate priveliștea unui alt chip al pământului. Am trăit din acest punct de vedere un timp fast, roditor. Impulsul de a mă așeza la masa de lucru și a turna trăirile, impresiile, reflecțiile în cuvinte a venit firesc și reazemul de decenii al scrisului meu, doamna Ecaterina, nu doar că mi-a creat ca de obicei mediul prielnic, ci mi-a pus la dispoziție informații prețioa­se din izvoare de primă mână. Am citit și corectat împreună cele așter­nute pe hârtie în acea stare inițiatică în care eram cuprinși amândoi.

Așa s-a alcătuit jurnalul tunisian „La gurile Africii”, publicat în 2010 la Editura „Ideea Europeană” din București. În aceste zile, la Editura „Ars Longa” din Iași a apărut ediția a doua a cărții, revăzută, cu o prefață a criticului Ioan Holban și cu o versiune în limba franceză a Mihaelei Marcelli, trăitoare în Franța de bune decenii, fostă elevă a doamnei Ecaterina la Liceul de Informatică din cetatea Iașilor, absolventă de limba și literatura franceză la Iași și Poitiers. Am pregătit meticulos cu Ecaterina noua ediție, mai substanțială și mai arătoasă grafic. Doamna mea o va privi din ceruri, iar noi cei de aici de pe pământ vom putea descoperi, citind cartea, bucuria ei din acel timp inițiatic. Reproduc spre ilustrare un fragment privitor la creștinismul „La gurile Africii”.

Tunisia este tărâmul de legendă al Cartaginei antice. Umbra Elissei Didon, care după fuga din Fenicia, la capătul unor întâmplări toarse ca din caierul tragicilor greci, s-a statornicit pe ţărmul african, umbrele lui Hannibal şi Hasdrubal colindă şi în prezent pământurile cu zemuri de poveşti vechi şi fabuloase. Însă faima şi măreţia locurilor nu se opresc la firul rupt al istoriei cartagineze. Se continuă cu începuturile de tenebră şi lumină ale creştinismului, din coconul căruia ieşit-au figuri precum Sfinţii Augustin şi Ciprian. Plămada şi lucrarea lor se leagă de nordul Africii. Sfântul Augustin, unul dintre marii învăţaţi ai bisericii creştine, om dăruit cu harul sfinţeniei, dar şi cu puterea reflecţiei adânci şi a cuvântului cu rostire încă nerostită, este rodire de sămânţă nord-africană. Născut în 354 la Thagaste, în părţile Algeriei, Sfântul Augustin a fost atras de sclipătul de spirit al Cartaginei. Aici şi-a făcut ucenicia şcolară între 370 şi 374 şi s-a distins ca profesor în perioada anilor 375 şi 383. Era înainte de a pleca la Roma şi Milano, oraşe unde s-a afirmat cu toată eclatanţa. S-a întors în Africa ca Episcop de Hippone şi a dus cuvântul Domnului în acest spaţiu al romanităţii. Călătoriile la Cartagina însemnau pentru dânsul întoarcerea la primordialitate. În intervalul 399-430, anul morţii, a poposit de peste 20 de ori în cetatea studiilor. A luat parte la Cartagina la mai multe concilii şi la pelerinaje, pecetluind, totodată, cu prezenţa, hirotoniri episcopale. Nu întâmplător, Sfântul Augustin, gânditor al profunzimilor şi rostitor al zicerilor nezise, a fost numit Africanul. Denominaţia recunoaşte contribuţia humusului cultural al Cartaginei în făurirea acestei mari figuri spirituale. Filosof, teolog, scriitor, moralist, episcop, Sfântul Augustin a dominat prima eră creştină în Africa de Nord. Un african universal. Africa de Nord, azi majoritar musulmană, nu l-a uitat. La 1.650 de ani de la naştere, în 2004, l-a celebrat la Acropolium din Cartagina, Catedrala St. Louis, printr-o manifestare complexă, desfăşurată sub patronajul Ministerului Culturii din Tunisia, Diocezei Catolice de Tunis şi al Ambasadei Elveţiei. Expoziţia «Africanitate şi universalitate», concepută de Universitatea din Fribourg, un colocviu cu participare internaţională selectă, un concert de muzică sufi au readus în actualitate, reliefându-i eternitatea, personalitatea proeminentă a Sfântului Augustin. Din negura timpului, acesta proteguieşte întru veşnicie tărâmul dispărutei, dar nepierdutei Cartagine.

Creştinismul este mai degrabă istorie în Africa de Nord. Musulmanii sunt de aproape un mileniu şi jumătate stăpânitorii acestei părţi a lumii, creştină până în secolul al VII-lea, la venirea arabilor. Romanii au fost înlocuiţi aici de bizantini. În vremea Bizanţului, la 419, s-a desfăşurat la Cartagina unul dintre conciliile ecumenice. Cetatea punică, distrusă din temelii de romani şi apoi reclădită şi mai falnic de ruinătorii ei, era la începutul erei creştine centru de iradiere a noii religii. Au păstorit pe aceste meleaguri Sfinţii Augustin şi Ciprian, nord-afri­cani prin origini. Ciprian şi-a adăugat la nume şi pe cel al Cartaginei.

Creştinii, fie ei catolici, fie ortodocşi, au rămas tot mai puţini în Africa de Nord, fără ca să le dispară cu totul urma. Valoarea de leagăn şi simbol al creştinismului occidental sau oriental e vie. Dovadă că la Cartagina îşi are sediul o mitropolie al cărei ierarh păstoreşte peste patru arhiepiscopii, cea a Tunisiei, Marocului, Algeriei şi Mauritaniei. Este parte a Patriarhiei Alexandriei şi Întregii Africi. În ultima duminică a lunii noiembrie a anului 2004, păstorul ales al Mitropoliei Africii de Nord, Mitropolitul de Cartagina, Alexios, a fost întronizat şi aşezat în scaun în Catedrala Greacă din Tunis, situată pe strada Romei, în inima capitalei tunisiene. Catedrală-biserică n-are mai deloc aspect de reşedinţă episcopală, aşa cum este monumentala bazilică romano-catolică din centrul Tunisului. Lasă mai degrabă impresia de biserică obişnuită de parohie. Credincioşii-s puţini. Îi poţi număra pe degete. Câţiva sunt din partea locului. Cei mai mulţi provin din rândul misiunilor diplomatice, economice, culturale. Toată Gloria de altădată a creştinismului ieşea, totuşi, în acea zi solemnă la lumină, reîntrupându-se. Deşi slujba de întronizare n-a căpătat atributele unei ceremonii impresionante şi lumea, mai numeroasă ca de obicei, n-a um­plut până la refuz biserica, celebrarea a îmbrăcat accente înălţă­toare de solemnitate, cu ecouri de lume veche. Mitropolitul cel nou, emo­ţionat de această întoarcere la izvoare, a mărturisit dorinţa puter­nică de a fi păstorul unui ţinut încărcat de atâta istorie creştină, nedescurajat de numărul mic de credincioşi, ci însufleţit de fervoare şi o arzătoare dragoste, de voinţa de a ţine bisericile deschise, candelele aprinse şi a da viaţă liturghiei răsunătoare în oameni.

Întronizarea Eminenţei Sale Alexios ca Mitropolit al Cartaginei a fost ceas spoveditor al faptului că bătrânele candele continuă să împrăştie lumina credinţei creştine pe tărâmurile pe unde au păşit întru începuturi Apostolii şi în locurile ivirii ca sfinţi şi martiri a unor chipuri nepieritoare ale creştinătăţii precum Sfinţii Augustin şi Ciprian.