O Troiță românească la Biserica Nativității de la Betleem

Ieși din Biserica Nașterii de la Betleem după ce ai poposit în Grota cea sfântă și ai sărutat lespedea și argintata stea cu pecetea atâtor nenumărate săruturi ale smeritei cinstiri și din lumina furișată prin harfa de cedru a măreței bazilici dai în scalda solară a unei curți interioare, ghioc între ziduri înalte din piatră cu amprentă de timp bătrân. O cărare duce spre Peștera Martirilor Prunci, cei dintâi jertfitori întru Hristos, uciși din porunca ticăloasă a lui Irod. Și tot aici e osuarul călugărilor omorâți cu sălbăticie de perși la 614. Din zilele pascale ale anului 2023 la umbra acestor ghizduri ca de fabuloasă fântână te întâmpină o Troiță aidoma unei cumpene împărățind peste întinderi. Crucea, tocmită din piatră, cu nălbire calcaroasă, se ridică zveltă spre înaltul ceresc dintr-o căpățână golgotică. Din alburile pietroase se ivește ca din străfunduri de ape chipul lui Iisus, expresie a unei dureri tulburător grăitoare, a suferinței, înseninată însă de apropierea biruinței, a vieții ce va să vină, potrivit vede­rii bizantine. Troița amintește de ­evlavia cea cuvioasă a mulțimilor de asemenea întruchipări răspândite pe toate meleagurile românești, la încrucișări de drumuri, în inima așezărilor, în întinsoarea câmpiilor, în vârfuri de munte, la mal de ape, pretutindeni, presărate ca niște altare de închinare în fața cărora oprești, te rogi, făcând semnul crucii, bătând chiar mătănii, și plecând mai departe ca om îndumnezeit.

Troița s-a ridicat aici la Betleem ca semn românesc al credinței, al pătimirii în nădejdea Învierii. Are pereche în România, la Tomești, lângă Iași, într-o creațiune cu mai multe componente, numită de autorul ei, sculptorul ieșean Vladlen Bab­ci­nețchi, „Spirit și memorie”. Ansamblul sculptural cu pricina a fost conceput ca un memento pentru eroii așezării căzuți la datorie în bătăliile pentru patria lor română. În centru se etalează majestuoasă Troița, în piatra căreia e modelat chipul Hristosului jertfelnic. E străjuit de o parte de Maica Sa, de alta de Ioan Botezătorul. Soclul înfă­ți­șează prin basoreliefuri iscusit concepute și meșterit realizate scene din viața Mântuitorului, de la Naș­tere la Înviere. În al doilea plan, ­
ca un oștean de veghe, stă Sfântul Gheor­ghe, purtătorul de biruință. Iisus și sfinții Săi se roagă pentru cei care și-au dat viața, slăvindu-le faptele și mărturisindu-le că plata lor multă este în ceruri. O replică a acestei troițe a ajuns la Betleem, pe tărâmurile genezei lui Iisus, într-un chip minunat, parcă la un moment de aliniere a astrelor, când toate se săvârșesc după voia Proniei. Dumnezeu a rânduit ca o asemenea troiță a neuitării și a încrederii în viața veșnică să se întemeieze aici, în topos sacru, ca o emblemă a Ortodoxiei românești. Este o danie ce continuă o impresionantă tradiție a noastră de a împodobi cu daruri de preț lăcașurile din Țara Sfântă. Despre această generozitate, ce vine din vremuri îndepărtate, ne-a vorbit nouă, pelerinilor din familia Ilisei, protosinghelul Ioan de la Așe­ză­mântul Românesc de la Ierusalim, călăuza de har și a toate știutor privind locurile sfinte, atunci când ne-a arătat la Sfântul Mormânt, în fața acestuia, pe peretele din stânga, stema cu bour a Moldovei, amintind de daniile de mare preț ale unui domn dăruitor și generos, legendarul Vasile Lupu, binefăcător și al Patriarhiei de Constantinopol, care drept recunoștință i-a oferit moaș­tele Cuvioasei Parascheva.

Românii au avut și au vocația hagialâcului în Țara Sfântă, fiind printre cei mai numeroși pelerini prin aceste sacre locuri. Dar viețui­torii României, credincioșii, au fost și sunt animați de dorința de a jertfi din ceea ce au întru dăinuirea și strălucirea pe veci a sanctuarelor și lăcașurilor de rugăciune din țara Mântuitorului. Cu un astfel de gând a plecat la sfârșit de decembrie 2022 spre Palestina sculptorul Vladlen Babcinețchi. Voia din toată ființa lui să dăruiască o lucrare a sa inspirată din universul credinței spre a fi ofrandă de frumusețe pe aceste meleaguri ale splendorilor parcă fără de seamăn. Se oprise la un Înger, din acel șirag de heruvimi și serafimi pe care-i crease de lungul vremii. Dar Domnul, auzindu-i vrerea, i-a deschis o cale și mai făgăduitoare ca să plinească legământul cu el însuși. Ajunsese la Betleem cu soția lui, Mads, al cărei tată, doctor cu studii românești, e originar din Palestina. Sorbea tot ce vedea, când deodată s-a auzit strigat și întrebat în engleză dacă este din România. Cel care i se adresase era un ghid, creștin copt, pe numele său Issa, adică Isus, a cărui mamă era din Chișinău, la fel ca și maica lui Vladlen, Ludmila, profesoară de slavistică la Universitatea din Iași. Bucuros să afle despre această coin­cidență, Issa le-a fost călăuză, dezvăluindu-le tainele sălașului primordial al lumii creștine. N-a uitat să pomenească cu satisfacție de gesturile dăruitoare ale domnilor moldoveni și valahi pentru lăcașurile sfinte din Palestina, din care unele s-au petrecut chiar la Betleem, precum steaua de argint de pe vatra Nașterii, danie a lui Mavrocordat. A menționat și de istoriile care vorbesc de sublima lucrătură în lemn, cu foiță de aur, a iconostasului din Biserica Mare ca operă a neîn­tre­cu­ților meșteri români. Vladlen Babcinețchi asculta fără să clipească și în el se aprindea dorința de a lăsa aici un semn, ducând mai departe făclia înaintașilor. L-a întrebat pe Issa dacă nu ar fi posibil ca darul lui să-și afle locul pe tărâmul Naș­terii Mântuitorului. Ghidul i-a înlesnit o întrevedere cu Mitropolitul grec al Betleemului, sub jurisdicția căruia se află Biserica Nativității. Ierarhul l-a primit cu inima deschisă și a răsfoit mapa cu unele din lucrările de portofoliu. Privirea i s-a oprit pe Troița de la Tomești. „Asta! a exclamat. Ooo, cât e de frumoasă! Ați putea-o face!” Sculptorul, urcat parcă în al nouălea cer, a spus da dintr-o răsuflare.

Trebuia să treacă grabnic la lucru. Nu avea nici piatră și nici unelte. Dar dobândise acea putere ce-ți spune și chiar poruncește că nimic nu-i imposibil. Dumnezeu îi ascultase ruga. Nu-i rămânea decât să dea gândului substanța faptei. Toate au curs de la sine. A cerut să fie dus la un pietrar ca să cumpere piatra. Venise cu ceva bani de acasă și era sigur că va putea procura materialul într-un spațiu unde piatra, chiar cea prețioasă, se găsește cu îmbel­șu­gare. Fusese îndrumat de la Mitropolie la fabrica unui palestinian creștin, una foarte modernă, echipată cu tehnologie de ultimă ge­nerație, confecționând computerizat statui la comandă. Calculatorul compune forme, dar nu știe să însuflețească piatra. Văzând ce meșter are în față, patronul l-a rugat să cioplească chipurile a trei lucrări, scoțându-le astfel din amorficitate și conferindu-le fiorul existențial, ce face ca figurile să vieze. Una din statui, înaltă de 3 metri, înfățișa pe Maria, căreia sculptorul, după ­modelaj, i-a zis Maria de Betleem, alta îl reprezenta pe Charbel, un sfânt foarte popular în partea locului, și o statuetă, un Christ în viziune catolică. Ca răsplată pentru reușită, patronul i-a pus la dispoziție două blocuri de piatră de Betleem, cu reflexele de alb calcinat, din care urma să taie un fragment de 3 tone. Când a început tăierea, parcă se cutremura pământul și îndată s-a pornit o ploaie torențială. În câteva zile a degroșat crucea și a terminat lucrarea în proporție de 90%. La sfatul patronului, pentru a spori rezistența troiței, a încastrat în partea din spate o cruce din metal. Pe 1 ianuarie 2023 a transportat-o în curtea Bisericii de la Betleem. A izbutit să ridice troița grea de 800 de kilograme cu ajutorul a șapte oameni. Răsăriseră ca din pământ. Și-a aranjat spațiul de lucru sub un umbrar de viță-de-vie. În șase zile troița era întocmai precum cea de la Tomești. Pe spate, piatra roșie de Ierusalim, cu care acoperise locul în care introdusese structura metalică, își deschidea petalele sângerii. Se adăugau colanele de viță-de-vie din care se întrupa arborele genealogic al neamurilor. Troița se încadra firesc în regulile sec­țiunii de aur, pravilă pentru toți creatorii tridimensionalului de la Phidias până azi. Zilele acelea de trudă febrilă, în care ceasurile treceau precum clipele, erau punctate de fâlfâirile de aripi de porumbei albi, care planau curioși și aterizau lin, adăstând o vreme pe acope­rișul marii Biserici a Nativității. În a șasea zi de încordat efort, își aduce aminte artistul, când a așezat jos uneltele și a privit mulțumit și închinător la plăsmuirea sa, a bătut clopotul cel mare și tumultul trăirii sale se ducea spre cer odată cu sunetul arginat al clopoțirii. Și sub bătaia aceasta vestitoare, a prins a rosti: ­
„Doamne Iisuse Hristoase, miluieș­te-mă pe mine păcătosul. Îți mul­țu­mesc Ție, Doamne, căci mare ești, pe toate le știi, și pe toate le vezi. Mulțumesc, mulțumesc, mul­țu­mesc!”

La Betleem o Troiță românească s-a înălțat ca într-o înminunare. E un însemn al unor pământeni de la Carpați, Dunăre și Mare, care Îl poartă mereu pe Dumnezeu în ființa lor. S-a învrednicit cu această danie un artist român din Iași, pre numele său Vladlen Babcinețchi. Pentru el e „lucrarea vieții sale”.