O urgenţă pentru medicii de gardă

Câteva ceasuri dintr-o după-amiază de weekend, petrecute la spital în compania suferinţelor de tot felul, dar mai ales a suferinţei unui om apropiat, te fac să vezi cu ochi înţelegători durerea oricui, neputinţa omului în faţa a ceea ce hotărăşte Creatorul cu fiecare dintre noi, dar şi nevoia uriaşă de rugăciune a noastră pentru cei bolnavi.

O zi petrecută la spitalul de urgenţe te face să vezi altfel viaţa, să îţi dai seama cât de bine eşti, cât de fericit în comparaţie cu oamenii care sunt aduşi pe targă, în scaunul cu rotile, pe braţele rudelor. Se pare însă că niciodată nu ne dăm seama de starea în care ne aflăm, de binele cu care suntem binecuvântaţi decât atunci când l-am pierdut. În afară de stările noastre de nemulţumire şi de nerecunoştinţă pe care le perpetuăm dintr-o superficialitate necercetată, mai este şi starea de indiferenţă şi chiar reproş faţă de medicii de la urgenţe. Fără nici o exagerare, acestor oameni ar trebui să le acordăm un respect neţărmurit, pentru că de deciziile lor, de ştiinţa lor de tratare a trupului şi de conştiinţa lor de oameni depind vieţilor celor aflaţi la un pas de moarte.

Când aproape la fiecare 10 minute un brancardier mai aduce un om aflat între viaţă şi moarte, toate nimicurile şi dorinţele omeneşti tac. Încetează să mai aibă vreo însemnătate. Oamenii din gardă sunt mereu treji, sunt gata să vadă dureri pentru a le curma, să coasă braţe, să lipească frânturi de oase, să repornească motoraşul inimii care pare să se înece în ceva nepotrivit cu viaţa însăşi. Într-o clipită, se avântă în halatele lor verzi, roşii, albe, sau ce culoare vor mai fi având ele, să facă scut în jurul bolnavului ca nişte îngeri păzitori ai sănătăţii. Desigur, dincolo de misiunea îngerească, sunt şi ei oameni, mai sunt şi ei obosiţi uneori, pot fi nervoşi când lumea îi împresoară cerându-le cu orice preţ vindecarea celor dragi, repede, bine, pe loc. Desigur, ne-ar plăcea să ne vorbească mai pe îndelete despre boala care ne-a lovit, să ne explice anume la ce procedură medicală ne supun în acele momente, să comunice cu noi, pacienţii, aşa cum vedem în filmele americane. Dar sunt oameni şi, mai ales, sunt prost plătiţi. Iar dacă au rămas în ţara asta care n-are prea multe de oferit din punct de vedere material, ştiu ei de ce au rămas. De aceea spun că ar trebui să le fim recunoscători medicilor, asistentelor, brancardierilor şi întregului personal de la urgenţe. Este o urgenţă să-i tratăm cu mai mult respect.