O victorie a credinței și a speranței

Marele Război a fost, fără îndoială, prin conse­cințele sale evenimentul fondator al secolului XX, care a răscolit și modelat lumea, inclusiv cea pe care noi am cunoscut-o și o cunoaștem astăzi: un alt război, dictaturi fasciste și comuniste sunt doar câteva dintre urmările sale. În același timp, Primul Război Mondial a însemnat și sfâr­șitul unei lumi alintate de istorici și de supra­viețuitori cu numele de La Belle Epoque - epoca frumoasă. O lume unde, vreme de cinci decenii, nu au fost conflicte majore, iar știința și tehnica au făcut progrese formidabile, în care oamenii s-au aplecat spre sen­sul existenței, au descoperit gustul lecturilor și al călătoriilor spre locurile cu încărcătură spiri­tuală și istorică. Brusc, dintr-o­dată, această lume și-a pierdut echilibrul și milioane de europeni și-au lăsat comoda existență și s-au trezit în tranșeele pline de noroi și sânge ale uriașei uzini a morții - războiul. Nici țara noastră nu a fost ocolită de această cumplită vărsare de sânge, sute de mii de români și-au pierdut viața pe front sau ca urmare a unor epidemii necruțătoare, precum cea de tifos exantematic. România a intrat în Marele Război cu scopul declarat de a realiza idealul na­țional sau, ca să fim mai aproape de vocabularul genera­ției noastre - proiectul de țară al acelor timpuri: unirea cu Transilvania, locuită în majoritate de români, dar aflată în stăpânirea Imperiului austro-ungar. Pe fundalul unui entuziasm general, Armata română a înaintat în Transilvania zdrobind slaba rezistență a Armatei austro-ungare. La aflarea veștii că România a intrat în război, Wilhelm, împăratul Germaniei, ar fi exclamat că războiul e pierdut. Cei 800.000 de soldați români erau o uriașă forță care putea să încline decisiv balanța războiului. Se părea că va fi ușor. Curând a venit dezastrul. În septembrie 1916, la Turtucaia, Armata română a fost înfrântă de trupele germano-bulgare. Mareșa­lul August von Mackensen și generalul Falkenhein, conducătorii Armatei germane, au prins ca într-un clește Armata română la Dunăre și pe Carpați. În ziua de 6 decembrie 1916, nemții au intrat în București. Muntenia fusese ocupată, pe Valea Prahovei și la Ploiești ardeau rafinăriile și sondele de petrol, iar Armata română se retrăgea înfrântă în Moldova, în paralel sute de mii de refugiați civili urmând același drum al pribegiei spre plaiurile moldave. Cum a fost posibil asemenea dezastru? Poate cel mai bun răspuns ni-l oferă un contemporan al epocii, omul politic și memorialistul Constantin Argetoianu. În amintirile sale, acesta a consemnat: În loc să muncim zi și noapte și să ne făurim instrumentul întregirii neamului, ne-am certat doi ani de zile, în demni moștenitori ai Bizanțului și ai Fanarului! Am făcut politică și afaceri, în loc să facem treabă! Această epocă a Neutralității, cu nebuniile și cu rușinile ei... ar fi meritat să fie descrisă în amănuntele ei, pentru pedeapsa generației noastre și pentru edificarea celei viitoare. O armată insuficient înzestrată, decizii greșite ale comandanților, lipsa experienței frontului au fost cauzele eșecului românesc din toamna anului 1916. Refugiul la Iași și iarna grea a anului 1916/1917 au adus alte suferințe pentru neamul românesc: foamete, lipsuri, boli și mizerie. Tifosul a făcut ravagii în rândurile armatei și populației civile. Într-o atmosferă generală de pesimism și neîncredere, puțini mai sperau că acest popor va mai putea să renască. Doar Dumnezeu mai putea face o minune...

Din fericire, au existat și voci care și-au exprimat credința în victoria României. Într-o profetică epistolă din 21 februarie 1917, adresată preoților, poporului și soldaților, Mitropolitul Pimen al Moldovei și Sucevei spunea: Aveți curajul faptelor voastre celor bune și prin ajutorul Celui Atotputernic și vitejia armatei, în curând, vom vedea țara noastră desrobită, poporul liniștit și neamul întregit. Așa să ne ajute Dumnezeu. Regii României, Ferdinand și Maria, au avut și ei o substanțială contribuție la victoria, dar mai ales la renaș­terea speranței, fiind în perma­nență alături de popor și de armată. Eu sunt englezoaică, iar englezii nu sunt obișnuiți să piardă, i-ar fi spus regina Maria unui general al Armatei române.

În primăvara anului 1917, Armata română, precum pasărea Phoenix, a renăscut din propria-i cenușă. Instructori francezi pricepuți în arta războiului modern, uriașe cantități de armament trimise de către aliați și un moral excelent al soldaților au fost sursele acestei renașteri.

Pe acest fundal, în vara anului 1917, Armata română a intrat într-o teribilă încleștare cu armatele germane, austro-ungare aflate la porțile Moldovei. De rezultatul acestei campanii militare depindea însăși existența noastră statală. Soldații erau conștienți de acest lucru, iar țara, prin promisiunile regelui Ferdinand de acordare a dreptului de vot și de împroprietărire cu pământ, urma să le fie recunoscătoare.

Prima mare bătălie a anului 1917, în Moldova, a fost la Mărăști, între 9-19 iulie (stil vechi). Chiar dacă am fost învățați să privim bătăliile ca fiind câștigate de comandanții militari, în cazul de față generalul Alexandru Averescu, șeful Armatei a 2-a, cu siguranță că victoria de la Mărăști s-a datorat în primul rând eroismului și determinării sol­daților. Cele 10 zile ale luptelor au însemnat un efort imens în care eroismul și dăruirea românilor au fost puse în valoare. A fost pentru prima dată, în Marele Război, o dovadă a faptului că poporul român nu era mai prejos de alte popoare. Mărăștiul a fost, în opinia marelui istoric Nicolae Iorga: prima adevărată și deplină victorie românească. În plan interna­țional, eroismul soldaților români a făcut ca lupta de la Mărăști să fie privită drept cea mai eficientă ofensivă a Antantei din 1917. Prețul acestei victorii a fost unul însemnat, căci totalul morților, răniților, dispăruților s-a ridicat la 6.795.

Rezultatul bătăliei de la Mărăști a readus speranța în sufletul poporului, iar gândul că unirea românilor se va realiza s-a înfiripat din nou în mintea oamenilor. Un ziar al vremii consemna că, la Iași, lumea se îmbrățișa și se săruta pe stradă de bucuria biruințelor noastre...

Mausoleul de la Mărăști stă și astăzi mărturie a eroismului soldatului român, al modului în care acum 100 de ani s-a dovedit că în viața unui neam există momente în care credința, speranța și energiile tuturor oamenilor care-l compun converg la unison spre un anume scop care printr-o uriașă sforțare este atins. Acesta este mesajul peste timp al generației care s-a jertfit pe câmpurile de luptă pentru făurirea României Mari.