Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei O zi a darurilor

O zi a darurilor

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Grigore Ilisei - 02 Iun, 2014

În miez de florar, într-o sâmbătă pe la ceasurile chindiei, când porneşte a bate toaca în acel ritualic înconjur monahicesc al bisericilor chinoviale, multe dintre figurile intelighenţiei din Iaşi şi din alte mari centre culturale româneşti s-au strâns la Casa Balş, în inima târgului celest. Era ca pe vremea rafinatului boier din Iaşii veacului al XIX-lea, care îl poftise în vestitul său salon pe Franz Liszt să concerteze în faţa protipendadei ieşene. Adunarea de acum, din secolul al XXI-lea, semăna în duh cu aceea de poveste din urmă cu aproape două sute de ani. La fel, în după-amiaza şi seara zilei de 17 mai 2014, în salonul cel mare, ce poartă azi numele de Eduard Caudella, se alcătuise o atmosferă de vrajă şi de bucurie ce amintea de miticul moment de altădată. Se ţesea acea stare din firul de borangic auriu şi mătăsos al notelor muzicale înlănţuite fermecător pe canavaua unor bucăţi cu sonorităţi moderne, însă impregnate în fibra lor cea mai profundă de spiritul cel vechi şi etern al Bizanţului de după Bizanţ, cum memorabil denumise Nicolae Iorga cuprinsul nostru naţional.

Mă stăpânea cu tot mai multă tărie sentimentul că mă aflam într-o zi a darurilor. Una de o factură specială. Lumea cea subţire a intelighenţiei româneşti venise la Casa Balş să-i dăruiască din toată inima preţuirea sa celui care, la rându-i, se consacrase ca făurar de frumuseţi muzicale şi generos dăruitor ale acestora, compozitorul, muzicologul, profesorul universitar şi jurnalistul muzical de radio Viorel Munteanu. Acest blajin moldovean, cu un lăuntric dinamism ziditor şi jertfitor, născut în urmă cu 70 de ani, la 2 mai 1944, în Reuşenii Sucevei, aşezare cu rezonanţă istorică, era celebrat printr-o amplă şi de ţinută manifestare omagială la Universitatea de Arte „George Enescu“, pe care o condusese ca rector două legislaturi (2004-2012), contribuind la creşterea prestigiului aşezământului din capitala Moldovei. Cinstirea sa în comunitatea academică căreia îi aparţine se desfăşura parcă simbolic în Casa Balş. Edificiul acesta, nestemată a arhitecturii Iaşilor, cu grandoarea sa de palat european, îşi recăpătase rosturile şi înfăţişarea somptuoasă şi graţie strădaniilor sale. Viorel Munteanu a fost cel care a izbutit să aducă, după o absenţă de peste patru decenii, Universitatea de Arte sub această cupolă, sporindu-i prin riguroase şi complexe lucrări de restaurare funcţiunile şi virtuţile.

Celebrarea din acea zi de mai se constituia şi ca o recunoaştere binemeritată a lucrării roditoare a acestui semen al nostru pe plan creator, didactic şi managerial. Era o necesară reverenţă înaintea unui om de ispravă, al cărui suiş se săvârşise cu firescul faptei înaintaşilor săi, plugari din miazănoaptea ţării, oameni deprinşi cu munca ţarinei, grijirea casei, rugăciunea, creşterea copiilor şi ducerea mai departe a seminţiei româneşti. El fusese sortit de părinţi să devină învăţător. Trebuia să se întoarcă în sat şi să-i lumineze pe cei însetaţi de învăţătura de carte. Pentru asta fusese trimis la Liceul Pedagogic din Suceava, unde se remarcase prin seriozitatea şi silinţa sa. Dar în sufletul adolescentului îşi făcea auzit glasul o altă chemare. Îşi croia drum cu atâta vigoare, că n-a avut cum să n-o ia în seamă. Era chemarea irepresibilă a muzicii, care l-a îndreptat spre Iaşi, la Conservatorul de Muzică „George Enescu“. A reuşit la pedagogie muzicală şi pas cu pas a urcat câte o treaptă către înălţimile pe care se găseşte azi, la trecerea pragului celor 70 de ani. Nu s-a mulţumit din capul locului să fie doar un bun profesor de muzică. A râvnit la mai mult, simţind cum prind viaţă în el cântecele, dându-i ghes să le aştearnă pe partituri. Absolvise Conservatorul cu rezultate remarcabile şi începuse o carieră de jurnalist muzical la Radio Iaşi, ce avea să-l înscrie în galeria celor mai buni realizatori de emisiuni de profil. Gândul său ţintea spre compoziţie. Voia să ajungă compozitor, dar nu unul oarecare, ci care să însemne ceva în creaţia românească. Semnase primele lucrări, însă era conştient că fără o şcolire solidă nu putea atinge orizonturile creaţiei la care aspira. De aceea s-a înscris, onorându-şi în acelaşi timp misiunea de redactor de radio, la clasa de compoziţie de la Conservatorul ale cărui cursuri de pedagogie muzicală tocmai le isprăvise. A avut norocul să lucreze cu trei admirabili profesori, ei înşişi compozitori de marcă, Vasile Spătărel, Anton Zeman şi Sabin Păutza. După terminarea studiilor, aceştia l-au rugat să le fie colaborator la catedră. Aceasta a fost doar o etapă a pregătirii sale profesionale. Şi-a continuat perfecţionarea întru ale componisticii urmând cursuri de compoziţie cu Ştefan Niculescu, Aurel Stroe şi Anatol Vieru, cei mai importanţi compozitori români ai vremii. Aceste stagii de pregătire intensivă s-au desfăşurat între 1972 şi 1980 la Vacanţele Muzicale de la Piatra Neamţ. În 1980 s-a petrecut unul din acele momente providenţiale ale unei existenţe omeneşti, cu reverberări de esenţă în definirea sa ca fiinţă creatoare. Este vorba de întâlnirea memorabilă cu Roman Vlad, muzicianul român de statură internaţională, aflat în Italia. A avut loc acest fericit contact cu prilejul şederii la Roma, la Academia Santa Cecilia, unde ajunsese în 1980 cu o bursă acordată de statul italian la propunerea Uniunii Compozitorilor din România. S-a legat atunci o prietenie a „afinităţilor elective“, cum definea Garabet Ibrăileanu asemenea împreunări spirituale. Viorel Munteanu a pătruns unele din secretele artei compoziţiei din dialogurile fertile şi constante cu cel care-i devenise mentor şi prieten, iar opera muzicianului din Italia cu obârşii cernăuţene s-a răspândit în România graţie demersurilor mai tânărului său confrate. Viorel Munteanu i-a consacrat, de altfel, lui Roman Vlad şi teza sa de doctorat.

Încă din acel an neuitat 1980 Viorel Munteanu se impusese ca un nume cu rezonanţă în muzica românească. Lucrarea sa „Glasurile Putnei“, în textura căreia se regăsea valorificat cu talent şi inspiraţie, în chip original, filonul muzicii psaltice a Şcolii de la Putna din urmă cu veacuri, îi adusese un recunoscut prestigiu naţional. Această creaţie, definitorie pentru arta componistică a lui Viorel Munteanu, a fost încununată în 1981 cu Premiul Academiei Române. Activitatea sa compoziţională a fost de atunci ascensională şi s-a diversificat ca modalităţi stilistice şi substanţă ideatică. Totodată, Viorel Munteanu s-a remarcat prin tenacitatea de şlefuitor şi înnoitor al unor partituri mai vechi. Obişnuieşte să revină asupra unor piese compuse cu ani înainte şi să le îmbrace în veşmânt nou, menit a revela valenţe de expresivitate nebănuite până la primenirea lor. Este şi cazul acestei opere de căpătâi, „Glasurile Putnei“. Compozitorul a scris o variantă nouă pentru vioară, violă, 14 violoncele, contrabas şi başi baritoni. Această nouă „viziune“, cum îi spune chiar autorul ei, a fost prezentată în acea zi a darurilor ca un dar al dăruitorului pentru preţuitorii operei sale de excelentul ansamblu bucureştean Violoncellissimo, condus de un virtuoz al instrumentului, violoncelistul Marin Cazacu.

Întreaga serată din Sala „Eduard Caudella“ a fost un regal artistic. Au venit la Iaşi să-l omagieze pe Viorel Munteanu la jubileul său de 70 de ani soprana Elena Moşuc, ieşeanca care a cucerit mari scene de operă din lume, ansamblul Trio Syrinx, soprana Georgeta Stoleriu, pianista Veronica Maier, dirijorul Radu Postăvaru, copilul minune de odinioară de la pupitrul Filarmonicii ieşene, şi actorul Ion Caramitru, cel care a recitat versurile lui Lucian Blaga, transpuse în poeme muzicale de Viorel Munteanu. Spectacolul muzical a fost precedat de lansarea mai multor cărţi semnate de compozitor, cuprinzând partiturile celor mai importante lucrări ale sale, precum şi a volumului de memorii „A trăi muzica. O poveste autobiografică“, de Roman Vlad, îngrijit şi prefaţat de Viorel Munteanu şi tradus din italiană de Cristian Dumea. În încheierea solemnităţii din Sala Senatului, părintele Constantin Sturzu, consilierul mitropolitan, i-a înmânat sărbătoritului „Crucea Moldavă“, acordată de Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Înaltpreasfinţitul Părinte Teofan, în semn de preţuire a ostenelilor compozitorului şi izbânzilor sale pe tărâmul muzicii sacre.

Am fost părtaşi la o sărbătoare a darurilor. Emoţionantă, vibrantă, strălucitoare artistic şi foarte omenească în trăiri şi simţăminte. S-a întrupat pe deplin bucuria de a dărui semenilor, înmulţind talanţii primiţi şi primind drept răsplată dragostea cea curată a iubitorilor de frumos. Aşa mi s-a înfăţişat în toată cuprinderea ei întâmplarea celebrării unuia dintre fiii aleşi ai cetăţii moldave din miez de florar.