Cei care am copilărit în comunism și trăiam în marile orașe-cazărmi știam că în seara de 25 decembrie venea la noi în apartament, nevăzut și neauzit, Moș Gerilă. Moșul acesta era bătrân, dar totuși
O zidire dăinuitoare
Bolniţele, cum li se spunea în vechime spitalelor de azi, s-au ivit în Principatele Dunărene, deci şi în Moldova, pe lângă mănăstiri sau au avut în miezul lor, precum ghinda din care răsare stejarul, câte un locaş de închinăciune, o capelă ori chiar o biserică.
Eforiile, alcătuite din reprezentanţi religioşi şi ai obştilor de târgoveţi, patronau şi administrau spitalele, create din iniţiative bisericeşti şi laice, într-o împreunare de obicei roditoare. Sursele de finanţare proveneau în veacurile al XVIII-lea şi al XIX-lea mai ales de la moşiile mănăstireşti şi visteriile comunităţilor locale. Spitalul „Sfântul Spiridon” din Iaşi, ce a supravieţuit până azi în tiparul său pavilionar, reprezintă exemplul cel mai grăitor. Spitalul „Stamate” din Fălticeni, fondat la peste 40 de ani după cel Israelit (1828), este tot fructul unui gest jertfitor, de data aceasta aparţinând unui om, protopopul iconom stavrofor Iftimie Stamate. Sfinţia sa şi-a donat o bună parte din strânsura de avere ca să-l întemeieze. Actul de danie din 27 iunie 1860 tălmăceşte fără echivoc că aşa s-au petrecut lucrurile: „Am fondat acest stamatest ospital... numai cu singurul meu capital întrebuinţat, peste şase mii de galbeni”. De unde se vede că protopopul nu numai că avea stare materială respectabilă (cu moşie la Hârtop şi întinse proprietăţi în Oprişeni), dar se caracteriza şi printr-un dezvoltat spirit civic şi vocaţie ctitoricească. Clericul împrumutase numele de familie de la soţia sa, nepoata Mitropolitului Iacob Stamate, în locul celui de Raţă, moştenit de la părinţi, ţărani din Cotu Băii.
Opera de ziditor a acestei figuri ecleziale a Fălticenilor era impresionantă pentru acele timpuri. Edificiul ctitorit de el se înfăţişa impunător şi sintetiza în silueta sa tendinţele occidentale din arhitectura epocii. Aidoma bisericii celei mai falnice a târgului de pe Şomuz, „Adormirea”, Spitalul „Stamate” aducea aminte de burgurile nemţeşti. În mijlocul faţadei de la uliţă ţâşnea turla semeaţă a paraclisului, care primise la târnosirea din 1860, consfinţită prin semnătura episcopului de Roman, hramul Sfântului Cuvios Iftimie, al cărui nume îi fusese dat ctitorului la botez. Construcţia, făptuită vreme de nouă ani de un vestit meşter zidar din partea locului, tatăl lui Vasile Costăchescu, institutorul şi publicistul rămas în istoria târgului, se remarca prin masivitatea suplă. Adăpostea, cum reiese din actul de danie, „40 de crivaturi” (paturi). În turla paraclisului fuseseră instalate un orologiu şi câteva clopote. Odăile (saloanele) erau în număr de opt. În trei dintre acestea exista apă de izvor, care „curge prin ţăvi de alamă”.
O falangă de medici iluştri şi împlinitori ai chemării au conferit în timp Spitalului „Stamate” reputaţia de loc vindecător. Unii dintre aceşti doctori au intrat în mitologia Fălticenilor. Sunt de pomenit între alţii Edmund Biltinger, primul director (1860-1862), Ioan Rossignon (1879-1893), Iacob şi Gabriel Tatos, Vasile Dimitriu, N. Zaharia, Ion Topoliceanu. În perioade mai prielnice sau mai aspre Spitalul „Stamate” a constituit unul dintre reperele solide ale comunităţii şi spaţiu de tămăduire pentru mulţi dintre vieţuitorii ţinutului Fălticenilor.
De aproape două decenii, după schimbările politice din 1989, spitalul a recăpătat numele ctitorului. Prin strădaniile unui preot paradigmatic al pământurilor nordului moldav, părintele Petru Irimescu de la Rădăşeni. Paraclisul, restaurat şi împodobit cum se cuvine, şi-a regăsit rosturile de odinioară. În turlă bat iar clopotele şi înlăuntrul sfântului locaş se înalţă cântări psalmodice. Astfel, tămăduirea trupească se însoţeşte aici cu cea sufletească într-o întregitoare osmoză.