Oamenii Învierii

„Unde îţi este, moarte, biruinţa ta?”, se întreba Apostolul Pavel în Prima Epistolă către Corinteni (15, 55). Ce întrebare abrazivă, ce retorică a biruinței desăvârșite asupra celei mai îndărătnice și tenebroase realități: moartea! Însă trebuie ca tu însuți să fi trecut razant pe lângă moarte sau cineva drag ție să se fi împleticit în năvodul ei lacom pentru a înțelege pe deplin acest strigăt unic de victorie. Căci fără experiența morții la nivelul înțelegerii puterii ei, fără a-i experia proximitatea-i rigidă, biruința Învierii Domnului tot ni se poate părea o poveste; frumoasă, ce-i drept, dar o poveste...

Cum se lasă Mântuitorul dus spre ocară, spre suferință, spre junghiere, spre îngropare... Într-o profundă stare de chenoză, într-o desăvârșită ascultare față de Tatăl ceresc, într-un absolut freamăt de iubire față de oameni. Dar și câtă tristețe a fost în sufletul Fiului Omului văzând că cei care Îl aclamau dezlănțuiți ca pe un Mesia al lor peste doar trei zile urmau să îi ceară, imperios!, moartea de ocară pe cruce. Ce le făcuse? Nimic. Cu ce îi înșelase „electoral”, ce le promisese „economic”? Împără­ția lui Dumnezeu, viața viitoare - des­pre acestea le vorbise. Iar ei nu l-au înțeles, nu le-a fost pe plac, nu le convenea ce auzeau. Poporul (și căpeteniile) voiau acțiune, voiau mișcare hotărâtă, voiau sânge, voiau răzbunare pentru toate câte înduraseră. Nu le ardea de „împă­rății” invizibile (pentru unii), ci voiau regate concrete; nu demonii lăuntrici voiau ei să înlăture, ci legiunile romane vizibile; nu despre Pantocratori cerești voiau ei să afle, ci despre cum pot alunga satrapii elenizați (păgânizați) care domneau - cot la cot cu ocupantul - peste Israel. Poporul voia fapte, nu vorbe. Știau din Lege că sunt muritori, nu le trebuia o ipotetică „viață de veci”. Știau că nu există mântuire pentru ei din pricina căderii lui Adam, nu de răscumpărarea păcatelor le ardea lor. Așadar, tot ceea ce le spunea Iisus din Nazaret îi încurca. Iar când S-a atins (cu biciul) de bazele financiare ale Templului, sentința morții a venit de la sine!

Cu toate acestea, rămăsese o ceată de fideli, de prieteni ai Domnului, de femei (mai ales) și de bărbați credincioși care așteptau „plinirea vremii”, adică a profețiilor. Simțeau că învierea lui Lazăr fusese o pregustare a ceea ce avea să se petreacă, mai grandios, la Ierusalim. Simțeau că „timpul nu mai avea răbdare” și că totul se juca pe o singură carte: cea a inteligenței social-politice a lui Iisus. El însă nu făcea nimic pentru a alunga umbra condamnării de răzvrătire și a execuției care plana amenințător. Iar finalul omenesc îl știm: vândut, judecat, condamnat, executat ca un călcător de Lege (pentru evrei) și ca un complotist (pentru romani). I s-a înscenat un dublu proces, religios și politic, iar condamnările au venit în ambele situații. Doar una dintre ele putea atrage și sentința fatală, iar aceea a fost din partea romanilor. Cred că este un caz unic, acela de a fi găsit în opoziție totală (dar cu nimic dovedită) față de puterea religioasă și față de puterea politică, simultan. Față de ai tăi, de neamul tău, și față de străini. Față de normativele din Legea lui Moise, dar și față de legislația romană. Să fii acuzat de blasfemie și de complot, de neascultare și de răz­me­riță, de stricare a legii dumne­ze­iești și omenești, de ofensă adusă lui Yahweh, dar și Cezarului Romei… Ce legătură putea fi între toate acestea și cum fiul tâmplarului din Nazaret a reușit să asmută până la furie, răzbunare și angoasă toată autoritatea religioasă, birocratică și militară a unei țărișoare de la marginea lumii?

S-au temut de El, cu toții. S-au înspăimântat de Cel care propovăduia iubirea. S-au îngrozit de puterea Lui fără brutalitate. De ceea ce putea schimba, pe loc, în sufletele oamenilor. De magnetismul inexplicabil al persoanei Lui, de învierea trupului lui Lazăr, de vindecările în ziua sâmbetei, de mirul vărsat de femeile stricate pe capul Lui. Nimic din toate astea nu se mai văzuse în Israel, iar „scandalul” era în toi: unde și cum se vor opri toate acestea? Cum unde? În groapă, în greul pământului... Dar acolo a început, de fapt, totul. Cu evidența crimei - care dispăruse: cadavrul nu era nicăieri. În locul lui, lumină mare. Și hainele frumos „împăturite”, ca într-un ves­tiar ceresc. Costumul omenesc - hainele și corpul fizic - fusese înlocuit cu un trup transfigurat care sfida legile vizibilului și ale invizibilului. Dar care emana un singur lucru, fără putință de tăgadă: iubire dumnezeiască!