Obscuritatea filosofilor

Cel mai dureros lucru pe care i-l poţi spune unui filosof este că imaginea este mai importantă decît cuvîntul. Sau, într-o exprimare mai tranşantă, că elementul primordial al gîndirii nu este cuvîntul, ci imaginea. Gîndim în imagini şi în asocieri fulgerătoare de imagini, iar cuvintele nu fac decît să traseze distincţii şi nuanţe în cadrul imaginilor mentale. Şi tocmai de aceea înţelegerea nu atîrnă de uşurinţa acrobatică cu care putem face uz de cuvinte, ci de putinţa de a vedea limpede, cu ochii minţii, tema asupra căreia ne-am îndreptat atenţia. Pe scurt, a înţelege un lucru înseamnă a-ţi face o imagine clară despre el. Odată acceptat aceste detaliu, orice retorică menită a înfăţişa, în vorbe, ceea ce ochii minţii au văzut în imagini - orice astfel de retorică este apendicele ulterior al unui proces psihic căruia nu-i mai lipseşte decît expresia.

Expresia este criteriul după care se poate măsura gradul onestităţii unui filosof. Ea arată în ce măsură un gînditor, lepădîndu-se de fascinaţia jargonului ininteligibil, înţelege să-şi plieze elocvenţa pe structura imaginii pe care o are în minte. Iar cine a înţeles cu adevărat un lucru nu se poate să nu se facă la rîndul lui înţeles, oricît de precar şi de nevolnic i-ar fi limbajul. Explicaţia este că ceea ce trebuie el să transmită semenilor nu sînt cuvintele sale, ci imaginile pe care le poartă în cap. A fi un maestru al elocvenţei înseamnă a putea să înfăţişezi imagini clare prin intermediul unor cuvinte simple. Ceea ce înseamnă că nu există gînd, oricît de profund, pe care să nu-l poţi exprima într-o formă clară şi precisă. Obscuritatea filosofilor se sprijină pe o uriaşă prejudecată, aceea că unealta de bază a gîndirii este logosul. Un logos gîndit fie ca ipostaziere a fiinţei divine, fie ca instrument privilegiat de care omul poate dispune după plac. Şi astfel, prin împingerea la paroxism al acestei prejudecăţi, ajungi să construieşti trufaşe sisteme filosofice, ridicînd castele de cuvinte şi înălţînd piramide de concepte. Trăsătura de bază a acestor piramide lexicale era contrastul izbitor dintre simplitatea imaginii pe care filosoful o are în minte şi luxurianţa axfixiantă a jargonului de care face uz. Dovada cea mai clară este că, dînd la o parte jargonul, ceea ce rămîne este de obicei un cortegiu de reprezentări de a căror simplitate nu se îndoieşte nimeni.

A citi filosofii de odinioară aduce cu efortul de a dezgropa de sub ruinele unor jargoane moarte urmele unor imagini ce pot să fie încă vii. Iar cine va da la o parte impresionantul edificiu conceptual al acestor carcase lexicale va vedea cum gîndirea filozofului, surprinsă în nuditatea ei cea mai omenească, se va dovedi o simplă potrivire de cuvinte în matriţa unei simple reprezentări mentale. În concluzie, cuvîntul este ruda săracă şi neputincioasă a imaginii. Fără o imagine însoţitoare pe care s-o avem în minte, nici un cuvînt nu ar putea să aibă pentru noi vreun înţeles. De aici şi verdictul psihologic pe care îl putem acum rosti în privinţa acestei discipline: filosofia este arta de a-ţi ascunde fantasmele în spatele unui limbaj cît mai abstract cu putinţă.