Ochiul şi privirea, între icoană şi film

Se spune despre timpul nostru că se află sub presiunea imaginilor. Se subînţelege că elementul specific constă, într-o civilizaţie a comunicării tehnologizate, în proliferarea galopantă a imaginilor artificiale. Invazia ziarelor şi revistelor policrome, atracţia sălilor de cinematograf sau a multiplelor canale de televiziune, liniştea devenită uneori maladivă a monitorului de computer prin care se perindă icon-uri tot mai diverse, toate acestea fac parte din universul domestic al omului de azi.

Dintotdeauna, lumea şi-a construit reprezentările realităţii pe suporturi vizibile, prin simple pictograme sau prin sisteme abstracte de notare. Istoria şi morfologia religioasă a umanităţii păstrează o inepuizabilă enciclopedie a semnelor şi simbolurilor. A vedea înseamnă a cunoaşte, în toate limbile indo-europene. Simţul văzului este direct legat de ascuţimea minţii. În sensul cel mai profund, ochiul are capacitatea de a menţine legătura dintre vizibil şi invizibil, prin participarea dinamică la sublimarea vederii întru lumina lui Dumnezeu. Orbirea este asociată, din punct de vedere spiritual, mai degrabă cu necunoaşterea decât cu simpla lipsă de percepţie fizică a realităţii imediate. Organul vederii interioare este receptorul care adună lumina: „Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult!“ (Matei 6, 22-23).

Creştinismul a fost numit, metaforic, „religia chipului“ sau a „feţei“ şi, într-adevăr, icoana intră în cultul Bisericii prin Sfânta Mahramă care poartă pecetea sfintei Feţe a Mântuitorului Hristos, Cel descoperit ucenicilor Săi în lumina strălucitoare de pe Muntele Taborului. Icoanele transmit către lume lumina şi frumuseţea Împărăţiei lui Dumnezeu - bogăţie spirituală revărsată prin ochii persoanelor sfinte, reprezentate în armonii ascetice de linii şi culoare. Chiar atunci când icoana cuprinde compoziţii narative cu mai multe personaje şi evenimente, timpul iconic curge cu bucuria veşniciei, iar spaţiul tridimensional terestru urcă prin planimetrie într-o mişcare de eliberare a materiei şi de transfigurare a ei.

În istoria umanităţii există o civilizaţie a icoanei, construită organic de popoarele ortodoxe pe temelia moştenirii spirituale bizantine din primul mileniu creştin. Duminica Ortodoxiei rămâne, peste veacuri, ziua „cerurilor deschise“, ca întâlnire transfiguratoare dintre creat şi necreat în lumina divină a icoanei. Învăluită într-o mistică tăcere, icoana conţine în mesajul ei rugăciunea şoptită, rostită sau cântată. ?i iconarul ştie aceasta înainte de a porni la lucru, o ştie şi închinătorul, dar o presimte şi necredinciosul care se avântă în reacţii iconoclaste. Arta icoanei nu a fost niciodată lipsită de ispite, de-a dreapta sau de-a stânga. Odinioară s-a confruntat cu furia brutală a iconomahilor care îi contestau puterea de a fi „fereastră către cer“ şi purtătoare de energii divine. Altădată, i s-a reproşat hieratismul exagerat şi viziunea statică. Pictura occidentală, preocupată de redarea mişcării şi de tendinţele naturaliste, a trecut de la icoană la tablou religios şi apoi la secularizarea artelor figurative şi la folosirea imaginii ca vehicol de comunicare în viaţa cotidiană.

Cinematograful şi televiziunea sunt doar consecinţele târzii ale metamorfozării imaginilor artificiale în viaţa omului modern. Imaginile în mişcare alcătuiesc noi mituri, povestesc şi repovestesc istoria, influenţează prezentul şi anticipează viitorul, împletind fragmente de realitate cu ficţiuni, eroi şi drame imaginare, într-un straniu amestec de hiperrealitate. Statistic, se constată că, în medie, petrecem între patru şi opt ore pe zi în faţa televizorului sau a calculatorului. Cât timp ne mai rămâne pentru icoane, sau câte icoane mai apar în filme?

Prima duminică din Postul Mare, Duminica Ortodoxiei, e sărbătoarea biruinţei cinstitorilor de icoane şi arvuna taborică a Învierii. Nevoinţele şi rugăciunea mai intensă din această perioadă cuprind şi ochii, şi privirea. Despătimim vederea, privind mai mult către icoană, la lumina candelei aprinse. Postim cu ochiul exterior de imaginile efemere care ne asaltează şi îndreptăm ochiul interior către neodihna mişcării spre Lumina cea de sus. Înălţând privirea la icoană prin lacrima de pocăinţă, uităm de noi înşine pentru că simţim lumina din ochii Domnului, Care ne priveşte cu bunătate şi blândeţe, la început de primăvară.