Octogenarul şi prospeţimea Duhului

Când cineva împlineşte 80 de ani se poate considera binecuvântat de Dumnezeu. Ajunşi la vârsta patriarhilor, oamenii aceştia sunt înţelepţi şi pot împărtăşi din înţelepciunea lor altora. În situaţia unui preot cu asemenea vârsta evlavia oamenilor sporeşte şi cuvintele lui devin dreptare pentru alţii. Barba şi pletele albe înseamnă în primul rând experienţă de viaţă, discernământ, răbdare şi multă smerenie. Când treci cu folos prin viaţă înveţi câte ceva în fiecare zi şi la un moment dat, cu ajutorul lui Dumnezeu, împărtăşeşti din experienţa ta celor din preajmă.

Un copil cu o chemare neobişnuită

M-am gândit în aceste zile la mulţimea anilor care au trecut de când părintele Teofil Părăianu a ales calea slujirii lui Dumnezeu şi a Bisericii Sale. Din cei 80 de ani care se rotunjesc acum, la început de martie 2009, aproape 60 s-au petrecut în rugăciune şi meditaţie profundă, în vorbire cu şi despre Dumnezeu, în călătorii misionare şi-n povăţuiri duhovniceşti pentru monahi şi pentru numeroşi credincioşi.

Itinerariul spiritual al părintelui Teofil Părăianu este foarte interesant. De puţine ori se întâlnesc oameni a căror suferinţă şi cruce grea se preschimbă în slujire totală, jertfelnică.

Un copil născut într-o familie obişnuită a avut o chemare neobişnuită, a călătorit pe un drum strâmt, pe o cărare îngustă care duce spre Cer, calea pe care o sugera Mântuitorul Hristos ucenicilor Săi şi prin ei tuturor celor ce vor urma cuvântul Lui până la sfârşitul veacurilor.

Arhimandritul Teofil Părăianu a devenit în ultimul timp un duhovnic cunoscut şi ascultat mai ales printre credincioşi. Cuvântul lui presărat cu texte scripturistice şi cu versuri de mare profunzime a încălzit inimile multor credincioşi şi în ultimii ani ai ascultătorilor postului de radio Trinitas, ori ai publicaţiilor „Lumina“, unde cuvioşia sa a devenit o prezenţă constantă, aşteptată şi iubită.

Format în şcoala de teologie sibiană şi apoi în Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, una din puţinele vetre monahale care funcţionau atunci în Transilvania, tânărul Ioan devenit monahul Teofil a întâlnit câţiva oameni mari care i-au marcat existenţa: Mitropolitul Nicolae Bălan, profesorii vestiţi de la Facultatea din Sibiu, Protosinghelul Arsenie Boca, Monahia Teodosia Laţcu şi apoi, prin anii â80 – Mitropolitul Antonie Plămădeală, care a avut curajul şi inspiraţia de a-l hirotoni ieromonah. Îmi povestea cineva cum au existat împotriviri pe care mitropolitul nu le-a ascultat. A hotărât să-l hirotonească, răsplătindu-i astfel râvna pentru cele sfinte şi darul cuvântului.

Părintele Teofil e „sigur că se mântuieşte“

În anii dinainte de 1989 doi slujitori ai Bisericii l-au făcut cunoscut lumii. Primul dintre ei, Mitropolitul Antonie, care-l invita uneori să rostească cuvânt de învăţătură la marile sărbători de la Mănăstirea Brâncoveanu care adunau mii de credincioşi, iar cel de al doilea, Arhimandritul Ioanichie Bălan, care l-a prezentat în Convorbiri duhovniceşti, cartea îndelung căutată şi citită cu interes de clerici, monahi şi credincioşi.

Între timp a devenit o personalitate care nu mai are nevoie de prezentări. Dumnezeu i-a dăruit lumina duhovnicească a Duhului Sfânt care a izbutit s-o înlocuiască pe cea fizică. Credinţa sa puternică a devenit o vedere dincolo de vedere, o vedere a Celui Nevăzut, aşa cum ne spune Sfântul Apostol Pavel în epistola către Evrei.

După 1990 multe dintre canalele media din România l-au prezentat pe părintele Teofil ca un reper în viaţa bisericească. Aşa şi este. Un om al cuvântului frumos rostit, un misionar, un îndrumător.

L-am întâlnit pe părintele Teofil de mai multe ori, şi înainte de 1989 şi după aceea. Am slujit împreună la acelaşi Sfânt Altar şi am urmărit cu atenţie mişcările sale în apropierea Sfântului Potir. Am fost de-a dreptul uimit de râvna şi dăruirea sa. I-am ascultat omiliile de mai multe ori. Cuvântări inspirate, gândite, documentate. Citează cu uşurinţă şi plăcere expresii de duh ale părinţilor din Mănăstirea Brâncoveanu, cu precădere Arsenie Boca şi Serafim Popescu, dar şi versuri ale monahiei Teodosia – Zorica Laţcu, o călugăriţă de mare valoare –pe care a făcut-o astfel cunoscută României întregi. Cuvintele lui, profunde şi actuale, s-au adresat deopotrivă oamenilor simpli şi intelectualilor pe care i-a cucerit. A fost prezent în mijlocul tinerilor din aproape toate centrele universitare din ţară, la conferinţe şi întâlniri duhovniceşti, mai ales în perioada posturilor de peste an.

Obişnuit cu smerenia şi căldura sufletească neegalată a părintelui Paisie Olaru şi cu stilul inconfundabil al neobositului misionar Cleopa Ilie, am observat diferenţa pe care o propune părintele Teofil, în cuvântări, conferinţe, cărţi şi discuţii.

Cuvioşia sa este „sigur că se mântuieşte“, trăieşte în această bucurie şi are nădejde în milostivirea lui Dumnezeu. Spune ascultătorilor săi „că toţi au loc în Rai, pentru că Dumnezeu nu l-a creat ca să-l ţină gol“.

Senin, optimist, glumeţ

Fiecare om are stilul său, la fel şi duhovnicii. Contează însă foarte mult ce învaţă ucenicii şi care sunt roadele pe care le culegem la vremea cuvenită. Ca apărător al credinţei celei adevărate, părintele Teofil Părăianu este un împlinitor al testamentului duhovnicesc al Sfântului voievod martir Constantin Brâncoveanu, fondator al mănăstirii de la Sâmbăta, care a construit-o cu gândul de a apăra credinţa ortodoxă, lovită greu, atunci ca şi acum, din diferite părţi. Rolul mănăstirilor şi al vieţuitorilor lor este esenţial pentru Biserică, de aceea lucrarea misionară găseşte în orice timp şi în orice loc oşteni pregătiţi, care îşi pun viaţa pentru cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos.

La începutul anului 1990, împreună cu duhovnicul Institutului Teologic de grad Universitar din Bucureşti unde eram student, am plecat spre Sâmbăta pentru a-l invita pe părintele Teofil la o întâlnire cu studenţii teologi. A fost printre primele ieşiri „în public“, în spaţiul extraeclesial, poate chiar prima, şi îmi amintesc cât a fost de bucuros părintele Teofil în această călătorie. A povestit întâmplări din viaţa sa şi a obştii de la Sâmbăta, era senin, optimist, glumeţ. Bucuriile lui vin de la Dumnezeu şi aşa înţelegem mai uşor cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Cu toate necazurile pe care le am, sunt plin de bucurie“.

În 1993, într-o zi de vacanţă am poposit la Sâmbăta şi am slujit acolo împreună cu alţi diaconi de la Iaşi. Părintele Teofil a slujit în sobor, cu mişcări precise, ajutat de un părinte din mănăstire. Rânduiala de slujire dar şi cuvântările din duminici şi sărbători reprezintă de fapt răspunsul către Mântuitorul Hristos la chemarea pe care I-a adresat-o în tinereţe, într-un mod diferit de cel pe care-l primesc, la aceeaşi vârstă, viitorii slujitori ai Bisericii.

Octogenar însufleţit de elan tineresc

Împlinirea celor 80 de ani îl găseşte pe părintele Teofil Părăianu în permanentă lucrare duhovnicească şi misiune sfântă. Foarte prezent în viaţa Bisericii prin publicaţii (rod al numeroaselor predici şi conferinţe), prin sfaturi la scaunul de spovedanie şi prin intermediul postului de radio Trinitas, cuvioşia sa este un monah care şi-a păstrat tinereţea şi prospeţimea duhului în ciuda anilor care au trecut. I se potriveşte de minune cuvântul care spune că în Biserică există tineri de diferite vârste.

Unul dintre aceşti tineri este părintele Arhimandrit Teofil Părăianu de la Mănăstirea Brâncoveanu – Sâmbăta de Sus, octogenar însufleţit de elan tineresc şi umbrit de darurile cele bogate ale Duhului Sfânt.