Olimpiada nevoințelor

Citeam, zilele trecute, câteva pagini din Lavsaiconul tradus în româ­nește de Mitropolitul Tit Simedrea și mă minunam. În fapt, de 30 de ani de când a apărut prima ediție a acestei cărți (în 1994, la Editura Episcopiei Ortodoxe Române de Alba Iulia) și o recitesc pe fragmente, mă minunez! Indiferent de tălmăcire, de editură, de anul apa­riției sau de copertă, cartea poartă tot timpul ceva fascinant în ea. Sămânța neverosimilului, un fel de science-fiction duhovnicesc, cu situații de viață imposibil de explicat - darămite de urmat -, totul este „scandalos” pentru conștiința omului recent.

Aș zice că, pe alocuri, e mai neverosimilă și mai spectaculoasă decât cele patru Evanghelii. Nu surâdeți ironic: personajul principal (Persoana) este Iisus Hristos, adică Dumnezeu întrupat, Cel care face minuni. Cu ceilalți, apoi prin moarte și Înviere, cu El Însuși. Așadar, fiind Dumnezeu făcut Om, dispune de toată forța „combinată” pentru a lăsa o urmă memorabilă, unică, ieșită cu totul din tiparele normelor cotidiene. Însă ce au realizat monahii din Egiptul secolului al V-lea (când este scrisă această istorie a lor) depășește cu mult hotarele firii și rânduielii omenești căzute. Ai zice (la început, când ești nepregătit) că textul aparține unui om sărit de pe fix, sau unuia cu o ima­gi­nație pusă pe steroizi, ori că e o glumă continuă, cam fără sare și piper. Când citești despre performanțele biologice ale călugărilor și încerci să le acomodezi (imaginativ, măcar) vieții tale moderne, simți un real vertij. Spre exemplu, Avva Macarie Alexandrinul a mâncat, timp de trei ani, doar 4 uncii - adică 100 de grame - de pâine uscată pe zi și a băut tot atâta apă. Același, strivind un țânțar care l-a mușcat de picior, vrând să-și pedepsească răzbunarea pe insecta fără vină, a stat șase luni dezbrăcat în mlaștina Schitios, unde „țânțarii sunt ca viespile”, iar când a revenit la chilii a trebuit să spună că el este Macarie, fiind cu totul desfigurat de înțepături. Știu, la noi a fost dată alarma contra țânțarului care aduce virusul West Nile...

Ne mirăm de monahi? Dar de monahii cum ar trebui să vorbim? Fiți atenți: la o mănăstire de femei era o nebună în Hristos. Umbla cu o cârpă slinoasă pe cap, stătea pe la bucătărie (unde nimeni nu a văzut-o mâncând vreodată ceva, decât numai câteva firimituri rămase pe masa din trapeză), era ușuită de ici-colo, bătută, jignită continuu de celelalte călugărițe. Asta până în ziua în care bătrânul duhovnic Pitirum a ajuns la mănăstirea lor, în urma unei arătări a îngerului, care i-a zis că aici se află o monahie care îl întrece cu mult pe calea nevoinței. Vrând să o cunoască, Pitirum le-a înșirat pe toate cele 400 de călugărițe căutând-o pe cea indicată „de sus” ca purtând o legătură caraghioasă pe cap. Însă tocmai aceasta lipsea, iar bătrânul a cerut insistent să vadă toată obștea. La final, când i-au adus-o, venerabilul duhovnic a căzut la picioarele ei, spre marea uimire a întregii obști, cerându-i binecuvântarea. Șoc total! Atunci s-a dezvăluit taina sfințeniei acelei femei, care a și părăsit mănăstirea, spre a nu se sumeți atunci când maicile au făcut coadă să îi ceară iertare. Nimeni nu a mai știut nimic de ea, vreodată...

Dar Moise Egipteanul, cel care a fost mare tâlhar și neostoit curvar? Muncit fiind de remușcări pentru viața ticăloasă pe care a trăit-o, a intrat în cinul monahal de la sud de Alexandria, care număra peste 2.000 de călugări risipiți în schituri, chilii și sihăstrii. Atât de luptat era acest Moise de diavolii care îi aminteau de viața lui trecută și de poftele carnale, încât, pentru a scăpa de aceste himere chinuitoare, ajunsese să umble toată noaptea pe la chiliile bătrânilor și să le umple ulcioarele cu apă, aflată la distanțe mari. Noapte de noapte...

Ce vreau să spun cu această evocare pe scurt a Lavsaiconului? Faptul că ființa umană este de o versatilitate, de o adaptabilitate și de o rezistență uimitoare. Așa am fost creați de Bunul Dumnezeu. Iar dacă mecanismul biologic este pus sub ascultare duhovnicească, dacă toată energia vie din om este orientată spre Dumnezeu și spre mântuire, atunci nimic din ce a fost scris în Lavsaicon nu ni se mai pare de domeniul basmului sau al imaginației fără frontiere. Dimpotrivă. Vom fi mai rezervați în a mânca tot timpul câte ceva bun, în a ne complace la somn prelungit, în a bea peste măsură (chiar și cei 2 litri de apă), în a ne panica imediat ce o neputință trupească ne dă târcoale. Suntem mult mai rezistenți decât credem, cu o forță interioară formidabilă, iar aplecarea noastră către Dumnezeu ne poate da aripi. La propriu!