Omul, fiinţă euharistică

Cea mai bună definiţie a omului, caracteristica lui esenţială, aceea care îl face să fie el însuşi, este recunoştinţa sau gratitudinea. Ceea ce îl deosebeşte pe om de animale, privilegiul său ca preot al creaţiei, este de a-L slăvi pe Dumnezeu şi de a invoca binecuvântarea Lui asupra altor persoane sau lucruri. Omul caută o lumină pentru a da răspuns la întrebările care se referă la sensul profund al realităţii; răspuns pe care nu-l poate găsi în el însuşi, în progres, în ştiinţa empirică. Omul caută în experienţa religioasă căile pentru a depăşi caracterul său limitat şi pentru a asigura căutarea sa umană precară. Oricât s-ar fi înşelat şi încă se înşală că este autosuficient, el experimentează că nu-şi este suficient sieşi. Are nevoie de a se deschide spre ceva sau spre cineva care să-i poată dărui ceea ce-i lipseşte, trebuie să iasă din el însuşi şi să se deschidă spre Cel care este în măsură să umple mărimea şi profunzimea aspiraţiei sale. Omul poartă în sine o sete de infinit, un dor de veşnicie, o căutare de frumuseţe, o dorinţă de iubire, o nevoie de lumină şi de adevăr care-l împing spre un Răsărit ce vine de sus.

Şi omul ştie că se poate adresa lui Dumnezeu, ştie că poate să-L roage. Rugăciunea este limba pe care lui Dumnezeu îi place să o asculte. Şi pentru că Dumnezeu ni Se face cunoscut ca o persoană în taina Sa, El se cunoaşte prin rugăciune. Această chemare faţă de Dumnezeu este sufletul rugăciunii, care îmbracă atâtea forme şi modalităţi, în funcţie de istoria, timpul, harul şi chiar păcatul fiecăruia care se roagă. Relaţia omului cu Dumnezeu, în numele Duhului Sfânt, se dezvoltă într-un climat de libertate minunată, de încredere deplină, de dragoste şi bunăvoinţă. Dumnezeu este Tatăl, Cel apropiat, iubirea, prietenul meu, străin de tot ce este în viaţă străin, teribil şi inaccesibil. Acest sentiment dulce de familiaritate şi de garanţie a lui Dumnezeu, al întâlnirii noastre egali, faţă în faţă cu Hristos, Prietenul nostru Însuşi, această privelişte a luminii necreate, se reuşeşte în rugăciunea curată. Există diferite forme de rugăciune, pentru că omul a dezvoltat diferite modalităţi de deschidere faţă de Celălalt şi faţă de Cel de dincolo, dar care este Cel prezent, aşa încât putem recunoaşte rugăciunea ca o experienţă în orice religie şi cultură. De fapt, rugăciunea este locul prin excelenţă al gratuităţii, al recunoştinţei, al tinderii spre Cel Tainic, spre Cel Neaşteptat şi spre Cel Inefabil. De aceea, experienţa rugăciunii este pentru toţi un dor mistuitor, un "har" care trebuie invocat, un dar al Celui căruia ne adresăm. Filozoful Ludwig Wittgenstein amintea că "rugăciunea înseamnă a simţi că sensul lumii este în afara lumii". În rugăciune se certifică faptul că am nevoie de un Cineva de "dincolo". În această privire spre un Cineva se află esenţa rugăciunii, ca experienţă a unei realităţi care depăşeşte sensibilul şi imanentul.

Fiinţa umană Îi poate aduce laudă lui Dumnezeu pentru această lume, oferind înapoi Creatorului din creaţia Sa, prin darea de mulţumire, prin exprimarea recunoştinţei. Şi prin acest act de a oferi, fiecare devine mai cu adevărat uman, întregit în plan personal. Fiinţa umană este nu numai o fiinţă liberă, ci şi o fiinţă euharistică. Cel ce dă şi împărtăşeşte se bucură şi se îmbogăţeşte tot mai mult. De aceea, recunoştinţa este adevărata frumuseţe a virtuţilor ce luminează în lume. Cel ce are recunoştinţă devine om minunat, frumos, copil autentic al lui Dumnezeu, care se preocupă să împărtăşească darurile sale tuturor. Sfinţii, fiinţe euharistice, cred, trăiesc şi cunosc că Dumnezeu iubeşte fiecare făptură a Sa. Iubeşte pe tot omul şi libertatea lui. Creştinul se desăvârşeşte prin iubirea tainică a lui Dumnezeu şi de la sine întoarce toate darurile lui Dumnezeu, cu mulţumire şi recunoaştere. Recunoştinţa şi mulţumirea sunt semnele sănătăţii duhovniceşti. Maica Domnului la Buna Vestire poate fi considerată ca fiind icoana şi exemplul nostru. Primind mesajul Arhanghelului, ea răspunde plină de recunoştinţă: "Măreşte sufletul meu pe Domnul, şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu" (Luc. 1, 46-47). Atitudinea ei este una plină de recunoştinţă, euharistie şi doxologie. Suntem cu adevărat umani atunci când rugăciunea este pătrunsă de spiritul recunoştinţei. "Rugăciunea este o stare de continuă recunoştinţă", insistă Sfântul Ioan de Kronstadt. Recunoştinţa, pocăinţa, cererea - aceasta este ordinea temeinică ce trebuie urmată atunci când ne rugăm.

Ca fii ai lui Dumnezeu, începem în primul rând prin a-L lăuda pentru fericirea Împărăţiei Sale. În Împărăţia lui Dumnezeu vom fi cuprinşi de o flacără nemistuită a iubirii şi recunoştinţei către El, Care ne-a mântuit prin toate lucrările iconomiei Sale dumnezeieşti, pe care le vom înţelege ca exprimări ale iubirii Lui nesfârşite, pe care le vom contempla şi de care ne vom bucura.