Omul poveste, pictorul în poveste Costin Neamțu

Era ziua de vineri, 19 aprilie, la nămiezi, ceas de celebrare printr-o amplă Retrospectivă la 85 de ani, ce se vor plini la 4 mai, a artistului plastic Costin Neamțu, plecat în lumea mare a artei din așezarea sătească a Țării de Sus a Moldovei, Corni, de pe malul Siretului. Neuitători și cinstitori cu cei ieșiți din huma acestor locuri, sucevenii, prin diriguitorul Muzeului Bucovinei, Emil Ursu, și muzeograful specializat în artele frumoase, Irina Țibulcă, l-au poftit pe acest meșter al „zugrăviturii de subțire” să expună în sălile așeză­mân­tului muzeal cel mai de seamă din ținuturile sale de obârșie, alcătuindu-i și un cuprinzător și elegant Catalog de expoziție, un testimoniu al unui mănos drum suitor întru săvârșirea unei vocații înțelese ca o misiune sfântă.

În cele câteva săli de la parterul istoricei clădiri a muzeului, cu severitatea sa de zidire de burg bătrân, răsărise miraculos o pajiște multicoloră, aidoma cu cea din zorii primăverii de la Corni, cu alesăturile cele de mirabile flori de pe o fabuloasă ie, cu acareturile pitoresc- fermecătoare, ce-și deschideau cu generozitate ferestrele să-și arate nestematele, olurile scoborâte parcă din vechimi cucuteniene, sculurile din „Înșiră-te mărgărite”, și toată salba de mirabile plăsmuiri din universul domestic, modelate cu acel nepieritor duh al desăvârșirii. Și mulțime de popor se adunase pe acest îmbietor tăpșan, să împărtășească emoția unei se­minții de creatori, Costin, Cela și Lisandru, slujitori ai harului și devo­țiunii în această îndeletnicire a sublimității. Cele peste o sută de lucrări de pe simezele sărbătoreștii Retrospective, învederând multiplele fațete ale unei personalități poliedrice, în creația căreia dulcele stil clasic face casă bună cu modernitatea de ultimă oră, spun povestea unui om de poveste, sortit de Pronie să lase coarnele plugului și să ia penelul, spre a isca frumusețile întru care fusese chemat.

Erau la Corni, sat din comuna Liteni, câțiva pui de om miruiți mai degrabă cu exprimarea prin desemn, potrivit rostirii de atunci, decât prin cuvânt. Desigur, așa fuseseră plămădiți și sortiți. O întâmplare fericită a făcut să existe în locurile respective un om în stare să-și dea seama de asta. Acest văzător fusese Emil Grigore, pre numele său, învățător la Școala din Corni. Dascălul studiase doi ani la Belle Arte la Iași, unde îi avusese profesori pe Octav Băncilă și Nicolae Tonitza. El a citit dintr-o ochire harul ce răsărea în elevii săi și, devotat rostului de modelator, i-a îndrumat, cultivân­du-le talentul din frăgezimea vârstei. Grație mentorului cel jertfitor s-au ridicat din Corni, supranumit, pe bună dreptate, satul pictorilor, trei artiști plastici, Ion Grigore, Costin Neamțu, Cezar Petrescu. Într-un interviu, Costin Neamțu mărturi­sește că minunatul pedagog le preda „... adevărate lecții de peisagistică”.

Vocația se înfiripa, dar calea de urmat nu se așternea chiar limpede. Ițele drumului se încurcau, însă destinul rânduit nu-l părăsea pe Costin, ci-l îndemna să persevereze, să nu renunțe, să se lupte ca Făt-Frumos cu toate vămile potrivnice. Șansa îi surâdea când nu se aștepta. La școala de ucenici de la Hunedoara, unde îl dusese valul vieții, după ce se închiseseră porțile unei școliri la Botoșani într-o specialitate consonantă cu aspirațiile sale, se pregătea să stăpânească metalul, dar auzise că în cetatea de foc, la Casa de Cultură, era un profesor care îi iniția pe cei doritori în artele plastice. S-a dus întins la orele lui. Emil Brandisz fusese elevul lui Catul Bogdan și avea nu doar știința într-ale artelor frumoase, ci și iscusință de modelator. Crease la Hunedoara o veritabilă Academie spre care cei colindați de știma picturii trăgeau ca fluturii la lumină. Pe lângă lecțiile admirabile ale acestui animator de stirpe rară, la cenaclul cel unic în felul lui își împărtășeau experiența marii creatori, mai ales din București, care erau trimiși la Hunedoara să se inspire din ceea ce se întâmpla în marele Combinat Siderurgic. În acea atmosferă elevată, o rezervație de îngeri într-un oraș muncitoresc și industrial, au pășit pe cărările mișcătoare, dar fascinante, ale artei, alături de Costin Neamțu, Ilie Boca, Liviu Lăzărescu, Ștefan Birtalan, Francisc Bartok, Gheorghe Coclitu. Cu toții au devenit, după școlire înaltă, artiști cu panaș. Elevul Școlii de meserii Costin Neamțu își dăduse seama în acele întâlniri inițiatice că fusese menit slujirii artei, fiind dator să deprindă cu temeinicie, prin studii academice, meșteșugul „jocului cu iluziile”, cum definea Corneliu Baba într-o scrisoare către bunul lui prieten Ion Irimescu îndeletnicirea de artist plastic. Formarea pe acest tărâm, în care nu e loc pentru „aurea mediocritas”, a început sub auspicii favorabile la Liceul de Arte „Nicolae Tonitza” din București și a continuat la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Capitală, la pictură monumentală. Aici i-a avut, rând pe rând, îndrumători pe unii din marii magiștri ai școalei românești de arte frumoase, Simona Vasiliu Chintilă, Ștefan Szonyi, Costin Ioanid, Ghiță Popescu. A sorbit lecțiile lor, așa cum a făcut-o toată viața, și astfel a pătruns tainele artei monumentale, cea mai dificilă și mai riguroasă dintre specializările plastice, cum remarcă un subtil comentator al său, criticul de artă Corneliu Antim. Însă, cel puțin prima perioadă de creație, ce debutează în 1970, a fost consacrată unei picturi camerale, pastelului, în compoziții figurative. Prin tușeu cromatic de prețiozitate și decupaje insolite din realitate, cu forța lor evocatoare și expresivitate strălucitoare, aceste creații, ce scoborau din clasicismul zugrăviturii de sub­țire, se împodobeau cu atributele modernității și ale sugestiei ce provoca la reflecție și delectare privitorul. Peisajele și naturile statice zămislite prin tehnica pastelului l-au impus pe Costin Neamțu ca pe un regenerator al acestei modalități de lucru, care în pictura românească atinsese sublimul prin Ștefan Luchian. Pastelurile lui Costin Neamțu lăsau impresia irealității prin perfec­țiunea lor și aminteau de naturile moarte în ulei ale lui Stahi și de peisajele cu tonalități de brocart ale lui Luchian, vrăjit meșterite de un maestru al izvodirii cu cretă colorată. Aidoma acestora, pastelurile lui Costin Neamțu se distingeau prin componenta lor narativă. Torceau povești cu a fost odată, că de n-ar fi nu s-ar povesti. Te uitai uimit la ele și te încerca spontan senzația că ai în fața ochilor niște migălite bijuterii. Nici prin gând nu-ți trecea că ceea ce vedeai erau „naturi moarte”, ci vii cât cuprinde, învăluite însă într-o tăcere vorbitoare, aidoma cu cea a făuritorului lor, un pământean înțelept din regnul „Gânditorului de la Hamangia”. Splendoarea priveliș­tilor izvora din meșteșugul de artizan al pictorului, care împrăștiase pe întinsurile albe pulberea ca să te poarte în visare. Era opera unui pastelist cu ade­vărat hăruit, riguros și poetic, oniric și știutor al tehnicii în toate articulațiile sale. Era acel „Vizual efemer”, sub arcada căruia se înscria statornic opera sa, rod al travaliului sacrificial al unui artist care, cum notează pertinent unul dintre cei mai cărturăriți comentatori de artă, Dan Grigorescu, în Catalogul expo­zi­ției din 1978, „...meditează cu serio­zitate la înțelesurile imaginii plastice, la raporturile ei cu lumea realului și afirmă o personalitate distinctă în cuprinsul artei contemporane”.

 În biografia meșterului Costin Neamțu a sunat și momentul exprimării în multiplele registre ale per­so­nalității sale creatoare. Petrecându-se, eurile se înfrățeau și dădeau contur întregului. S-a făptuit această întregire a cuprinsului prin „Geometriile afective”, cele în care Costin Neamțu a demonstrat aceeași fervoare a combustiilor lăuntrice ale unui taciturn grăitor. În „Colaje”, „Com­puneri”, Costin Neamțu etala, luminând o altă fațetă a creației sale, aptitudinile de componist ingenios, de autor de sinteze cu amprentă contemporană manifestă, și de făuritor de instalații sofisticat și original concepute. Se exprima în ton cu ceea ce era nou în câmpul artelor vizuale de la noi și de aiurea. În marginaliile lor privitoare la aceste noi orizonturi ale artei lui Costin Neamțu, criticii l-au atașat unor curente revoluțio­nare, precum constructivismul lui Malevici și cubismul lui Braque și Picasso. Neîndoielnic se regăseau în rafinatele sale geometrii ecouri ce veneau și dinspre aceste modalități de expresie, care au reprezentat o schimbare la față, una de fond, în arta universală. Caracteristicile acestor „Viziuni efemere” ale lui Costin Neamțu îndreptățeau filiațiile, dar artistul vorbea pre limba lui, era el însuși, unic și irepetabil. Și în aceste desțărmuriri imaginative ale geometrizărilor, cu fantazările nehotărnicite parcă, Costin Neamțu venea cu atuurile lui. El presăra în aceste structuri iscusit orchestrate mirabila pulbere din pasteluri. Recurgea la elemente cu răsunet din arta frescarilor români, adiau ecouri din hieratismul bizantin, exista fericită contagiune cu decorativismul oriental și cu acele particulare limbaje ale primitivității africane. Topite toate însă într-o sinteză ce isca o nouă realitate artistică, cu stilizare și rostire proprie într-o matrice ce evidenția potențialitățile monumentalistului cu statură impozantă.

 Se depăna în sălile muzeului sucevean, înveșmântat cu macaturile mirabile ale creațiunilor lui Costin Neamțu, o poveste, se deșira parcă unul din ghemele fermecate ale „păsării măiestre a tapiseriei românești” ad­mirabila lui Doamnă Cela, înfă­ți­șân­du-ne bucuria izbânzii acestui dă­ruitor de bucurii pentru cei din jur. Emoția cea curată și înaltă ce dom­nea în acel spațiu, tărâm al frumosului în plenitudinea lui, pecetluia cu semne de neșters acest moment de respectuoasă reverență în fața unui pământean care ne dovedea încă o dată că nu a făcut degeaba umbră pe unde a călcat. A lăsat urme du­rabile. I-am urat în cuvântul meu la vernisaj să le sporească și, dacă Domnul va îngădui, să ni le ofere drept ofrandă la Centenarul lui.