Omul, preot şi rege al creaţiei

Rareori îi mai este omului contemporan teamă pentru pierderea vieţii sale în mod concret. Desigur, există o teamă, însă ea, cu excepţia cazurilor vecine cu patologia, are un caracter mai mult abstract. Universul în care trăim este unul, pe cât posibil, securizat. Societatea şi organizarea vieţii sociale îl feresc, în marea majoritate a cazurilor, pe omul recent de angoasa morţii. Există legi care îi garantează libertatea, care îi pedepsesc pe cei care atentează la proprietăţile, bunăstarea, calitatea vieţii şi viaţa acestuia. Desigur, se întâmplă să fie încălcate, însă suntem mai aproape de butada leibniziană care spune că "locuim în cea mai bună dintre lumile posibile" decât a fost vreodată umanitatea până în acest moment pe tot parcursul istoriei ei.

Din păcate însă, ultimele trei săptămâni au fost pentru omul contemporan o dovadă a fragilităţii existenţei sale. Deşi tehnologia a pătruns până şi în inima satelor, deşi internetul şi televizorul au diminuat linia care odată făcea să se distingă viaţa omului de la sat, locul în care, dacă este să ascultăm vorba poetului, "s-a născut veşnicia", de viaţa orăşeanului, căderile masive de zăpadă şi viscolul din ultima perioadă ne-au arătat că în faţa naturii dezlănţuite, peste care omul a fost pus preot şi stăpân, cu toate resursele tehnologice, omul este neputincios.

Nici fermele construite cu bani europeni, nici utilajele performante, nici intervenţia jandarmilor, a armatei sau organizaţiilor voluntare nu au reuşit să pună stavilă entropiei declanşate de cele două-trei săptămâni de ninsoare şi viscol. Nu am avut altceva de făcut decât să aşteptăm, să ascultăm prognoze meteo şi să ne rugăm ca stihiile să treacă şi să nu lase în urma lor un prăpăd.

Îmbucurătoare a fost solidaritatea cu care românii s-au ajutat între ei. S-au strâns alimente, au fost organizate grupuri de voluntari care să meargă la deszăpezit, s-au făcut colecte. Totul pentru ajutorarea celor care în acele zile au fost greu încercaţi. Acesta este un semn de sanitate socială, un semn care ne indică prezenţa iubirii aproapelui în inima românului, judecat adesea mai mult pentru defectele sale decât pentru calităţi.

Toate pagubele materiale, toate vieţile pierdute însă sunt un "memento mori", un prilej de a ne aduce aminte de noi şi de însemnătatea existenţei noastre. Nicicând nu simţi cu mai multă acuitate cuvintele Ecclesiastului: "deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni. M-am uitat cu luare aminte la toate lucrările care se fac sub soare şi iată: totul este deşertăciune şi vânare de vânt" (Ecclesiast 1, 1- 14), ca în momentele acestea.

Munca de o viaţă a oamenilor este făcută "vânare de vânt" într-o clipită. O săptămână de ninsoare şi viscol sau viitoarele inundaţii au făcut sau vor face case să dispară, vor produce pagube materiale imense, vor secera vieţi şi ne vor obliga, măcar pentru o secundă, să ne oprim din goana nebună pentru şi către nimic, impusă de societatea în care trăim, şi să ne întrebăm încotro ne îndreptăm, să realizăm că, deşi am zidit multe case pe pământ de-a lungul unei vieţi, nu am pus totuşi nici o cărămidă la casa cu adevărat importantă, a sufletului nostru, pentru mântuirea acestuia.