Omul şi vocaţia mijlocirii

Într-una din zilele aglomerate ale Bucureştiului, ceva s-a arătat în mijlocul desfăşurării obişnuite a evenimentelor, fără vreun anunţ prealabil, fără vreun avertisment anterior. Ca şi cum, pentru un moment, ceva din ţesătura cunoscută a lumii s-a destrămat pentru a dezvălui ceea ce se ascunde în spatele său. Scena este cea a unei intersecţii aglomerate. Una dintre cele despre care ai putea crede că a fost proiectată pentru a prilejui cele mai solide ambuteiaje. Trecând pe acolo, nu de puţine ori am fost martorul celor mai labirintice încâlciri rutiere. Ca şi cum toţi şoferii prinşi în acel nod al traficului şi-ar fi proclamat apartenenţa faţă de zodia celui mai înverşunat individualism. Unul care anulează posibilitatea generozităţii şi practica împărtăşirii. Până când, într-una din zilele în care se întâmpla să trec pe acolo, ceva s-a rupt în mijlocul încleştării acelor titani ai egoismului pe patru roţi. O ambulanţă îşi făcea anunţată apropierea şi nevoia de a trece în viteză. Fără nici un fel de ezitare, maşinile care ocupau deja intersecţia au făcut totul pentru a debloca traficul şi pentru a-l lăsa să treacă pe cel al cărui timp stătea sub semnul tensiunii dintre viaţă şi moarte. Maşina salvării a trecut nestingherită, fără a fi nevoită să reducă viteza, pentru că celelalte automobile au deblocat bulevardul atât de repede şi de coerent, încât nici măcar un claxon nu a amendat egoismul încă prezent al vreunui alt şofer.

Desigur, am putea spune că scena ar trebui să se integreze într-un firesc neobservabil. Însă experienţa traficului rutier din Bucureşti infirmă în fiecare zi acest tip de normalitate. Senzaţia pe care o poţi avea este că toţi cei care se află în postura de şofer au citit în fugă şi dintr-o perspectivă răsturnată - adică strict subiectivă - imperativul categoric kantian care spune, într-una dintre cele trei formulări ale sale, că orice persoană trebuie "folosită întotdeauna în acelaşi timp ca scop, iar niciodată numai ca mijloc" (Immanuel Kant, Întemeierea metafizicii moravurilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 47). Ca şi cum fiecare ar fi înţeles că doar propria sa umanitate este scop în sine, nu şi cea a celorlalţi. Începutul filmului "Opt şi jumătate" ("Otto e mezzo"), regizat de Federico Fellini, trimite abrupt către această stare de fapt. Imaginea tuturor acelor persoane blocate în interiorul propriilor maşini, fără a fi deschise interacţiunii şi fără a fi interesate de propria vecinătate şi de posibilitatea unei direcţii comune, ilustrează iminenţa solipsismului cotidian de care suntem bântuiţi.

Revenind la episodul urban de la care am pornit, neaşteptata disponibilitate a persoanelor prinse în lupta pentru supremaţia rutieră m-a adus în faţa unei întrebări pe jumătate îndreptăţite: nu cumva construcţia teoretică a umanismului kantian se opreşte exact în punctul din care trebuia să înceapă? Ne-am fi putut aştepta ca Immanuel Kant să sublinieze faptul că a-l gândi pe om ca fiind "întotdeauna scop în sine" reclamă, în acelaşi timp, gestul de a înţelege umanitatea şi din perspectiva vocaţiei sale de intermediu sau de mijlocitor. Atunci când celălalt - la rigoare, Altul - este scop în sine, tu îţi asumi rolul de intermediar, de mijloc sau de prilejuitor. Fiinţa ta se retrage, se diminuează, se donează pentru a-l privilegia pe celălalt.

Pericopa evanghelică în care Hristos spune că "cel care îşi va păstra viaţa, o va pierde, şi cine îşi va pierde viaţa, pentru Mine, o va câştiga" (Matei 10, 39) trimite către acest tip de umanism în cadrul căruia vocaţia unică este cea de a-l conţine şi de a-l intermedia pe celălalt. Modul în care tradiţia Sfinţilor Părinţi trimite către statutul omului de "chip (eikon) al lui Dumnezeu" nu poate rămâne indiferent celui care se află în căutarea accentului potrivit: cel al unui umanism pentru care sinele stă în primul rând sub semnul deschiderii faţă de alteritate, prin privilegierea celuilalt, şi nu sub cel al faptului de a fi doar scop în sine. Din această perspectivă, un posibil corolar adăugat imperativului categoric kantian ar fi: "Umanitatea trebuie gândită întotdeauna ca mijloc, tocmai pentru că este gândită ca fiind scop în sine".