Ortodoxie vizuală şi vizibilitate ortodoxă

Îmi amintesc o zi de Duminica Ortodoxiei când, aflându-mă departe de ţară, am slujit într-un sobor de clerici de etnii diferite: greci, ruşi, bulgari, arabi, francezi, români. Bucuria comuniunii liturgice a fost amplificată de procesiunea cu icoane provenind din mai multe regiuni ale lumii, de frumuseţea şi diversitatea veşmintelor şi cântărilor - toate adunate în cununa dreptei credinţe. Poate cea mai bună mărturie că Ortodoxia nu înseamnă omogenizare sau standardizare. La agapa din acea duminică de comuniune ortodoxă multietnică, cineva a întrebat: Cum e oare să te naşti ortodox? Era unul dintre creştinii convertiţi la maturitate la Ortodoxie. Desigur, întrebarea lui este la fel de tulburătoare ca şi întrebarea despre cum lucrează Dumnezeu apropierea de Ortodoxie a celor care s-au născut în alte tradiţii spirituale. Cei mai mulţi dintre noi, românii, suntem ortodocşi din neam în neam. Credinţa noastră vine de la părinţi şi nu putem despărţi căldura casei părinteşti de spaţiul comunitar extins al vieţii bisericeşti: cristelniţa Sfântului Botez, deniile la care ne ducea mama în copilărie, candelele rugăciunii şi mirosul de tămâie, veşmintele hieratice şi cântările domoale, cu inflexiuni orientale, de la slujbe, sfinţirea timpului profan prin marile sărbători creştine. Toate acestea ne-au ritmat ciclic timpul şi spaţiul, au umplut de sens nu doar existenţa noastră ca persoane, ci şi viaţa de familie, raportarea noastră la comunitate şi la lume.

 

Cea mai mare duminică a Ortodoxiei este Ziua Învierii, însă în prima duminică a Postului Mare suntem chemaţi la o pregustare a luminii din Împărăţia lui Dumnezeu. Duminica Ortodoxiei aminteşte un eveniment de biruinţă spirituală din Biserica nedespărţită, înscris în cronici la 11 martie 843, dar care păstrează o permanentă actualitate peste veacuri. În ce măsură participăm noi astăzi la această biruinţă? În ce măsură împlinim, în viaţa personală şi în cea comunitară, unitatea vie dintre lex credendi şi lex orandi, prin mărturia faptelor?

 

Acum, în simplitatea postirii, trăim împreună bucuria dreptei credinţe şi redescoperim, odată cu puterea binefăcătoare a rugăciunii, lumina transfiguratoare a icoanelor. Şi pentru că icoana transmite lumii acesteia ceea ce nu este din lumea aceasta, avem datoria de a ne face mărturisitori ai Învierii lui Hristos în lumea noastră de azi, prin cuvinte şi prin fapte. Chemarea lui Filip „vino şi vezi!“ (Ioan 1, 46) ne îndeamnă pe fiecare din noi să mergem cu speranţă către oameni, să vedem în ei chipul lui Dumnezeu şi să vestim Evanghelia mântuirii.

 

Pastorala Sfântului Sinod din această duminică pune în legătură directă ortodoxia cu ortopraxia. Ortodoxia e dar dumnezeiesc, pe care îl primim cu smerenie, pentru că simţim mereu iubirea Tatălui ceresc. În lumina dreptei credinţe putem face ce este de făcut aici pe pământ, ca să trăim cu demnitate între celelalte popoare de sub cer. Ortodoxia e calea Împărăţiei, libertate a Duhului în comuniunea sfinţeniei, fidelitate reînnoită prin ascultare şi unitate în trupul tainic al lui Hristos. Aşadar, ne întâlnim în rugăciune în această Duminică a Ortodoxiei cu fraţii noştri de credinţă de acasă, dar şi cu cei din diferite neamuri, de pe toate meridianele lumii. Ortodoxia noastră e şi Ortodoxia lor, însă florile credinţei şi fructele faptelor bune aşteaptă de la noi toţi anotimpul rodniciei.