Păcatul omiterii

În chiar prima zi a Postului Naşterii Domnului, Duminica a XXV-a după Rusalii, avem prilejul de a ne întâlni cu unul dintre cele mai cunoscute personaje din pildele Mântuitorului, samarineanul milostiv. Parabola o găsim în Evanghelia după Luca (X, 25-37) şi este familiară celor ce parcurg paginile Sfintei Scripturi, dar şi celor ce participă cu regularitate la săvârşirea Sfintei Taine a Maslului (este chiar prima din cele şapte pericope evanghelice citite).

De cele mai multe ori, obişnuim să vorbim de samarinean, de bunătatea lui, de grija lui faţă de cel suferind, de felul în care reuşeşte să depăşească barierele xenofobiei şi ale dispreţului faţă de reprezentantul unui neam duşman. Ştim că acel samarinean este icoana Mântuitorului Hristos, iubirea Lui de neînţeles ia chipul delicateţei cu care milostivul din parabolă are grijă de cel tâlhărit. Hristos, Care nu doar că sare în ajutorul nostru când suntem răpuşi de nevoi concrete, de foame, de lipsuri, de necazuri, ci şi ne redă lumina vieţuirii într-o casă primitoare, într-un mediu propice însănătoşirii şi creşterii noastre. Pentru că aşa cum samarineanul închipuie pe Hristos şi cel tâlhărit pe noi, cei căzuţi şi răpuşi de păcate şi nevoi, aşa şi răpitorii sunt imaginea diavolului care doreşte pieirea noastră, rătăcirea şi jefuirea noastră, abaterea noastră de la drumul dorit şi moartea spirituală. Iar casa de oaspeţi nu este altceva decât Biserica, locul mântuirii, salvării, în care fiecare bolnav, fiecare rănit, fiecare tâlhărit îşi găseşte leacul potrivit, sălaşul de odihnă şi este repus pe drumul vieţii. Iar cei care îl îngrijesc sunt preoţii, cei care, primind doi dinari (Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie), au grijă în veac să transmită harul tămăduitor al Doctorului sufletelor şi trupurilor prin Sfintele Taine. Şi momentul întoarcerii samarineanului milostiv închipuie vremea Judecăţii de Apoi, când Fiul lui Dumnezeu va judeca neamul omenesc. Mai sunt, însă, două personaje pentru care trebuie să zăbovim, preotul şi levitul, care îl ignoră pe cel căzut.

Sfânta Evanghelie spune că „Din întâmplare un preot cobora pe calea aceea şi, văzându-l, a trecut pe alături. De asemenea şi un levit, ajungând în acel loc şi văzând, a trecut pe alături“ (v. 31-32). Se poate observa că cele două fraze sunt aproape identice. Amândoi treceau „din întâmplare“, amândoi „l-au văzut“ pe cel rănit şi ambii au trecut pe alături. Nu vi se par cunoscute situaţiile acestea? De câte ori nu aţi văzut episoade asemănătoare în tramvai, la colţ de stradă, în magazine, în intersecţii sau în câte şi mai câte alte locuri? De câte ori „întâmplarea“ nu ne-a făcut „să vedem“ anumite lucruri şi forul nostru interior să decidă picioarelor să meargă mai departe, „pe alături“? Din grabă, din dorinţa de a ajunge în altă parte, pentru că vrem să nu întârziem la serviciu, pentru că ne este jenă sau teamă. Remarcăm, însă, că nici de preot sau de levit nu ni se spune că din anumite motive nu s-ar fi oprit. Nu, pur şi simplu au trecut pe alături. De ce? Pentru că nu contează. Pentru că atunci când cineva este la pământ, când unul dintre semenii tăi îţi solicită ajutorul, orice altceva trece pe locul secund. De aici, putem extrage câteva concluzii.

Nici o întâmplare nu este „întâmplătoare“. Orice fapt aşezat în faţa noastră de Cel de Sus este o şansă pentru fapta cea bună, orice sărman pe care îl vedem este o oportunitate de îmbogăţire a noastră, orice rănit este ocazia tămăduirii noastre. Preotul şi levitul din Evanghelie nu au înţeles că, trecând pe alături de omul acela tâlhărit, ei au ocolit întâlnirea cu Dumnezeu. Grăbindu-ne să ajungem la serviciu, ruşinându-ne de ipostaze care nu ne-ar face cinste sau grăbind pasul la apelul de ajutor al cuiva ratăm asemănarea cu samarineanul milostiv. Ignoranţa este duşmanul tuturor virtuţilor şi cred că dacă nu te poate sensibiliza durerea aproapelui tău, lacrimile lui, cu greu poţi fi numit om. A nu face binele e la fel de rău cu a face răul. Păcatul omiterii aproapelui de la binele pe care „l-am fi putut face“ este unul care nu trebuie uitat în momentul plecării genunchilor la scaunul spovedaniei. „Aveţi un ban? Cumpăraţi cerul! Nu spun că cerul ar fi aşa de ieftin, dar Stăpânul este bun şi îndurat faţă de cei milostivi. N-aveţi bani? Dăruiţi un pahar cu apă, daţi o pâine şi veţi primi raiul. Daţi lucruri pieritoare şi veţi lua fericirea veşnică. Miluiţi pe cel sărac şi, chiar de veţi tăcea la judecată, o mie de guri vă vor lua apărarea. Milostenia se va ridica şi va mijloci pentru voi. Îndurarea faţă de oameni este răscumpararea sufletului“ (Sf. Ioan Gură de Aur).