Pâinea care s-a pogorât din cer, dar pentru dobândirea veşniciei

După ce a fost capturat de soldații armatei romane și întemnițat Sfântul Ioan Botezătorul, prietenul Mirelui, iudeii au auzit că Domnul făcuse tot mai mulți ucenici. Atunci, Mântuitorul a plecat în pustie, dorind să nu-L urmeze nimeni.

Când Mântuitorul a părăsit locul în care s-a aflat, întristat de nedreapta ucidere a Înaintemergătorului, mulți­mi­le nu s-au despărțit de El. Manifestau o mare dragoste față de Domnul, iar iubirea înfruntă orice primejdie…

Faptele pe care le săvârșea Mântuitorul depășeau răsplata oricărei stăruințe. Evanghelistul spune că mila Domnului pentru mulțime era pricina vindecărilor săvârșite de El. Mergerea după Iisus, părăsirea locuin­țelor și a familiilor arată o credință puternică a celor care-L urmau.

Făcându-se seară, s-au apropiat ucenicii, spunându-I: Locul este pustiu şi vremea iată a trecut; deci, dă drumul mulţimilor ca să se ducă în sate, să-şi cumpere mâncare (Matei 14, 15).

Trecuse o zi întreagă. Oamenii, ascultându-I cuvintele și văzând cât de multe fapte bune a săvârșit, nu simțeau nevoie de mâncare, chiar dacă duhul este osârduitor, trupul este neputincios (Matei 26, 41). Ucenicii s-au preocupat şi de acest aspect, deloc de neglijat.

Mântuitorul le-a vorbit, numind aluat învățătura fariseilor și le-a spus: N-au trebuinţă să se ducă; daţi-le voi să mănânce (Matei 14, 16). I-a îndemnat pe ucenici, iar ei I-au zis: Nu avem aici decât cinci pâini şi doi peşti (Matei 14, 17).

Evanghelistul Marcu spune că nu au înțeles ce le vorbise Hristos, deoarece inima lor era împietrită (Marcu 8, 17-21).

Aduceți-mi-le aici! Chiar dacă locul e pustiu, este de față Cel ce hrănește lumea, chiar dacă vremea a trecut, vorbește cu voi Cel care nu este supus vremii și vremurilor…

A privit către cer și a binecuvântat. Astfel i-a încredinţat pe oameni că era de la Tatăl și egal cu El.

Uneori, Mântuitorul săvârșește minunile prin propria-I putere, alteori, rugând pe Tatăl. Pentru a nu părea că este o contrazicere în purtarea și atitudinea Sa, când e vorba de multele minuni, uneori ridică ochii la cer, iar alteori, le face cu propria Sa putere, ca să înțelegem că atunci când le face pe cele de mică importanță, Se uită la ceruri pentru a cinsti pe Tatăl, și nu pentru că are nevoie să primească putere de la altcineva.

Astfel, când a iertat păcatele, când a deschis Raiul și a oferit tâlharului intrarea în Împărăția cerurilor, când a înviat morții, când a potolit furtuna, când a făcut cunoscute tainele inimilor oamenilor, când a restaurat (vederea orbilor, trupurile descompuse ale leproșilor), nu-L vedem rugându-Se, ci făcându-le pe toate prin puterea cuvântului Său. Când a înmulțit pâinile însă, atunci a ridicat privirea către cer, pentru a arăta dumnezeirea și umanitatea Sa.

În același timp, prin gestul pe care l-a făcut, Mântuitorul dorea să ne învețe să nu ne așezăm vreodată la masă fără a mulțumi Celui ce ne dă hrană! Deschizând Tu mâna, toate se vor umple de bunătăţi (Psalmul 103, 29).

Domnul făcea întotdeauna minuni cu cei bolnavi. Acum săvârșește o minune prin care face bine tuturor celor prezenţi, pentru ca și cei mulți să nu fie doar privitorii minunilor săvârșite asupra altora, ci să se bucure de darul Lui.

De aceea i-a dus într-un loc pustiu, ca nu cumva să aibă cineva vreo îndoială despre minune, să nu creadă că a adus hrană din vreun sat învecinat. De aceea, evanghelistul amintește și timpul, nu doar locul.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune: De aici învățăm cât de puțin țineau ucenicii Mântuitorului la hrană. Erau 12 oameni și aveau pentru ei numai cinci pâini și doi pești. Aveau, însă, preocupare pentru cele înalte, spirituale. Nici pe acestea puține nu le-au oprit pentru ei, ci le-au dat când li s-a cerut.

Trebuie să învățăm să împărţim cu alţii şi puţinul nostru, fără să ne facem griji, oferind întotdeauna din plinătatea inimii. Înţelegem că prin binecuvântarea de la Dumnezeu ni se înmulțesc darurile, dacă stăruim în a fi alături de El.

Când li s-a poruncit să aducă cele cinci pâini, ei nu au spus de unde vom mai avea hrană?, ci au ascultat îndată. Domnul înmulțește pâinile din cele existente pentru a întări și mai mult credința Apostolilor. Domnul a frânt pâinile și le-a dat mulțimilor prin ucenicii Săi. Hristos lasă mulțimile să flămânzească mai întâi și așteaptă să vină Apostolii la El ca să-L întrebe. Prin ei așază mulțimile și tot prin ei împarte pâinile și peștii, voind ca fiecare apostol să fie martor al minunii prin cele ce a spus și a făcut. De aceea a și luat pâine de la Apostoli pentru a avea mai multe mărturii minunea înmulțirii minunate din pustie.

Frângându-le, le-a dat ucenicilor, iar ucenicii, mulțimilor. Cele cinci pâini au izvorât în mâinile lor. Nu doar că i-a săturat, ci a făcut să prisosească; să nu primească firimituri, ci pâini. A lăsat mulțimile să flămânzească, pentru a nu socoti cineva minunea o nălucire. A făcut să prisosească 12 coșuri, ca să poarte și Iuda un coș, deși minunea nu i-a schimbat nici inima, nici gândurile. Ar fi putut Hristos să stăpânească și în alt chip foamea mulți­milor, dar atunci ucenicii nu ar fi cunoscut puterea Învăță­torului.

Atât de mult s-au bucurat iudeii de această minune, încât au vrut să-L proclame pe Hristos și Împărat, deși nu se comportaseră la fel în cazul celorlalte minuni (cf. Ioan 6, 15).

Evanghelia Duminicii a 8-a după Rusalii ne îndeamnă să căutăm pâinea cerească și, primind-o, să îndepărtăm grija de cele lumeşti. Cântarea Heruvicului ne îndeamnă stăruitor: Toată grija cea lumească acum să o lepădăm! Dacă mulțimile din vremea Mântuitorului și-au lăsat casele, rudeniile, îndeletnicirile și rămâneau în pustie, deși erau stăpânite de foame, cu mult mai mult trebuie să arătăm grijă, stăruință și înțelepciune când ne apropiem de masa binecuvântată de Dumnezeu şi îndeosebi de cuvintele Evangheliei Sale.

Să râvnim spre cele duhovnicești și apoi să privim la cele materiale!

Cei care Îl căutau și doreau să-L pună conducător al iudeilor făceau aceasta pentru pâine, mai înainte de toate. Erau atrași de cele materiale, efemere și neînsemnate, în defavoarea celor veșnice, spirituale și cu adevărat folositoare. Dacă iubim cele duhovni­cești, El le oferă cu prisosință și pe celelalte trebuincioase pentru viaţă.

Iov nu-și lipea inima de avuții și nici nu le căuta când le-a pierdut. Bunurile se numesc astfel ca să facem bine cu ele, nu ca să le îngropăm în pământ.

În lume, se constată astăzi, pe lângă feluritele lipsuri, și penuria de pâine și apă, în anumite zone ale lumii, unde trăieşte şi populație săracă, defavorizată. Întâlnim însă și o foame după Dumnezeu (Amos 8, 11).

Foamea după cuvântul lui Dumnezeu aduce mare pace și liniște în sufletele celor care flămânzesc şi însetează de dreptate.

Mântuitorul a și spus că este Pâinea vieții (Ioan 6, 35). Tot El a spus: Cine vine la Mine nu va flămânzi niciodată (Ioan 6, 51). Mântuitorul ne învaţă că este pâinea care S-a pogorât din cer. Dacă mănâncă cineva din această pâine, va trăi în veac. Această pâine este Euharistia, jertfă nesângeroasă. Preţioasă peste măsură! Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea (Luca 22, 19).

Flămânzesc, încă, mulți oameni după această pâine. Nu sunt mulțumiți de meniurile complexe și bunătățile acestui veac, întâlnite în multe case. Sunt oameni care caută mai mult, doresc să mănânce din pâinea vieții și să trăiască veșnic! Sufletul este mai important decât trupul, la fel cele veș­nice, decât cele trecătoare.

Sfântul Apostol Pavel ne spune: viu și lucrător este cuvântul lui Dumnezeu (Evrei 4, 3). Acest cuvânt al lui Dumnezeu a fost îndreptar pentru generații de creștini, care L-au preferat pe Cel veşnic, nu efemeritatea. În fața prigonitorilor, a persecuțiilor și călăilor, au renunțat la ceea ce este pământesc, pentru a se uni cu Cel din ceruri, cu Dumnezeu, Cel veșnic viu.

Înmulțirea pâinilor este și o lecție pe care Biserica o propune fiilor ei. Așa s-a creat tradiția agapelor, nu doar la români, ci la creștini în general. De aceea, în momentele de bucurie și tristețe, suntem împreună la agapă, la masa iubirii. Cinstindu-L pe Dumnezeu, cinstim pe frații care nu mai sunt, pomenindu-i și arătând că atunci când Îl simțim pe Dumnezeu aproape, împărțim cu alții pâinea cea de toate zilele. Sunt mănăstiri care, cu prilejul hramului, sau în zile obișnuite, primesc la masa lor mulți pelerini, uneori chiar pe toți. Era o tradiție în unele obşti monahale, să păstreze în chelărie (locul depozitării alimentelor) cele necesare pentru a pregăti masă și altora. În unele dintre ele, cum a fost și Mănăstirea Cernica în vremea Sfântului Calinic, nu mai aveau ce oferi ca hrană monahilor. La rugăciunea stăruitoare a Sfântului stareț Calinic, mănăstirea a primit, în chip neaşteptat, cantități însemnate de făină și untdelemn. Astfel, viața duhovnicească și administrativă a obștii a continuat după rânduiala statornicită de fericiţii întemeietori.

Dumnezeu ne trimite ceea ce ne este de folos, când Îi cerem cu toată inima.

Sfântul Atanasie de la Lavra, când a plecat din mănăstire, mâhnit de tulburările prin care treceau ucenicii lui, s-a întâlnit cu Maica Domnului, care i-a spus: Întoarce-te la Lavra! Dacă ucenicii tăi vor păzi rânduielile, mănăstirea nu va duce niciodată lipsă de nimic! A rămas obiceiul la multe dintre mănăstirile Muntelui Athos să pună zilnic pâine, legume și alimente trebuincioase pentru monahii care trăiesc izolați și nu au posibilitatea să-și procure hrană. Aceştia trec discret și iau de la poarta mănăstirii ce este necesar pentru menținerea vieții.

Evanghelia Duminicii a 8-a după Rusalii ne îndeamnă să avem privirea îndreptată către Cel care este Pâinea vieții, care ne oferă cele de trebuință trupului și sufletului, către Cel care Se îngrijește mereu de lumea întreagă, de cei care-L caută, având inimă bună și smerită!