Paisie și sultanul

Pentru ca omul să poată înfrunta greutățile pe care le întâmpină, trebuie să aibă înlăuntrul său pe Hristos, de la Care să ia mângâiere dumnezeiască spre a căpăta lepădarea cea bună de sine. Sfântul Paisie Aghioritul spunea că dacă cineva nu e gata să moară pentru credința lui, nu va putea face nimic. Toate de acolo încep. Chiar dacă un om va înainta spre mucenicie, dacă o va face în mod egoist, harul îl va părăsi. Doar dacă Dumnezeu va vedea cu adevărat intenție bună, smerenie, va da multă putere și înțelepciune pentru a învinge ispitele și greutățile.

În secolul al XVIII-lea, în Cezareea Capadociei, provincie care se afla de câteva secole sub stăpânire turcească păgână, a trăit un mitropolit vestit, Paisie al II-lea.
Atunci când împilarea creștinilor păstoriți de el a întrecut orice măsură, ierarhul s-a dus la sultanul de la Constantinopol cu o frânghie legată de mijloc, peste rasă, adică hotărât să-l spânzure turcii. Gestul lui transmitea mai marelui demnitar turc acest mesaj: „Dacă nu rezolvi doleanțele poporului pe care-l reprezint, nu căuta funie și nu pierde timpul! Vrei să mă spânzuri, sunt pregătit!”

De foarte multe ori acest mitropolit a salvat Patriarhia Ecumenică. Numai pentru probleme grele îl trimiteau pe acesta la sultan. La bătrânețe, îl puneau pe un cal într-un coș, un alt coș cu greutate de cealaltă parte și așa mergea la Constantinopol.

Odată, turcii dăduseră un firman prin care-i obligau pe greci să facă serviciul militar în armata otomană. Creștinilor le venea greu să slujească împreună cu turcii, pentru că nu-și puteau săvârși îndatoririle lor religioase. Patriarhul Constantinopolului l-a chemat pe Paisie și l-a trimis la sultan. „Du-te și rezolvă asta” a fost ascultarea pe care trebuia s-o împlinească.

Turcul i-a spus: „Grecii trebuie să se încorporeze ca să slujească patria”. Atunci arhiepiscopul i-a zis: „Da, și eu sunt de acord să se înroleze grecii, deoarece locurile acestea sunt de demult ale lor. Dar fiindcă avem religie diferită, trebuie să avem și cazemată deosebită, armata să fie separată și grecii să aibă ofițerii proprii. Numai așa va fi bine și fiecare neam își va săvârși în pace datoriile lui religioase. Creștinii nu-și pot face rugăciunile împreună cu turcii. Voi aveți Ramadanul, iar noi Boboteaza”. Sultanul era să fie de acord cu condițiile grecului, dar cunoștea prea bine înțelepciunea bătrânului. A cântărit puțin propunerea, dar apoi s-a gândit: „Dacă îi voi înarma pe greci și le voi face cazarmă separată, va fi primejdios. Oricând s-ar putea răzvrăti și aș avea serios de furcă cu ei. Așa că nu, mai bine să nu fie încorporați creștinii!”

Și așa au scăpat să fie încorporați grecii în armata turcă. Altă dată, armenii au cerut de la sultan o zonă din afara Istanbulului, dincolo de zidul vechi de apărare al orașului, numită Baloukli, și au reușit să ia aprobarea lui. În acel loc, scump pentru grecii din Turcia și nu numai, se află un izvor cu apă tămăduitoare a cărui vechime coboară în timp până la împăratul Justinian cel Mare (527-565 d.Hr.). Aflând Mitropolitul Paisie al Cezareei, a plecat imediat la sultan să discute subiectul.

„Baloukli, i-a spus sultanul, este moștenirea strămoșilor armenilor și trebuie să-l ia armenii”. „Da, i-a spus Paisie, e dreptul lor. Atunci când se știe că un loc este moșia unor predecesori, urmașilor lor li se cuvine aceea fără îndoială. Dați-mi un act să semnez și eu pentru Baloukli, fiindcă am venit ca reprezentant al Patriarhiei Ecumenice.” Bătrânul a semnat, dar sultanul tot era cu inima strânsă. Se aștepta să primească lovitura de grație dată de creștin. Și ea a venit. Înainte de a pleca din Topkapî Saray, reședința conducerii otomane pe atunci, Arhiepiscopul Cezareei s-a scotocit în buzunar, a scos un ban vechi bizantin de aur și, parcă făcându-se că a uitat ceva, i-a zis sultanului: „Dacă e drept ca armenii să primească Baloukli, pentru că e al lor, și noi ar trebui să primim înapoi «Sfânta Sofia». Ea e a noastră fiindcă a fost ridicată de strămoșii noștri și e corect să ne-o dați înapoi”. După aceea îi puse sub ochi sultanului moneda cu „Sfânta Sofia” pe verso și cu împăratul Justinian pe față.

Sultanul s-a îngălbenit instantaneu. Nu a avut altă soluție decât să anuleze aprobarea dată armenilor, replicându-i lui Paisie: „Baloukli este al vostru, nu al armenilor. Și al vostru o să rămână”.

De oameni ca Paisie are nevoie creștinătatea astăzi. Ascuțiți la minte și gata oricând să-și dea viața pentru crezul și neamul lor. (Adaptare după o pildă din volumul Trezire duhovnicească, Cuviosul Paisie Aghioritul, Evanghelismos, 2003)