Papadiamantis, un scriitor creștin în literă și duh

Numele lui Alexandros Papadiamantis (1851-1911) nu este atât de cunoscut publicului românesc și este păcat, pentru că scrierile sale literare constituie un tezaur al literaturii creș­tine din spațiul grecesc, stilul său fiind unic, prin natura subiectelor alese și prin modul plin de farmec în care realizează personajele.

Alexandros Papadiamantis s-a născut în insula grecească Skiathos, într-o familie numeroasă și modestă, fiind al treilea din cei șapte copii care au supraviețuit, doi dintre frați murind prematur. Trăind de multe ori în copilărie atmosfera intensă a Sfintei Liturghii și a slujbelor de noapte pe la bisericile și mănăstirile insulei sau în biserica unde tatăl său era preot, viitorul scriitor avea să fie profund marcat de universul credinței, astfel că ulterior l-a redat în proza sa ca nimeni altul. A fost numit de un alt autor grec drept „cel mai mare scriitor politic din scriitura neoelenă, cel mai profund investigator al vieții sociale și politice, atât al epocii sale, cât și al celor următoare, până în vremurile cele rele ale zilelor noastre” (Sarantos Kargakos). N-a reușit să termine studiile universitare începute din cauza sărăciei, dar a fost un autodidact, audiind prelegeri de filosofie și literatură, asemenea lui Eminescu. Tot singur a învățat engleza și franceza, reușind să se întrețină toată viața din traduceri, meditații oferite studenților și publicând articole și povestiri în ziare și reviste.

„Sfântul slovelor”

Papadiamantis și-a dedicat viața literaturii în proză, scriind despre spațiul și ethosul creștin grec, fiind supranumit „sfântul slovelor”, „călugăr de lume” și „psalmist al vieții cotidiene”, iar în 2001, Sfântul Sinod al Bisericii Greciei i-a dedicat un congres la împlinirea a 150 de ani de la naștere. Pentru literatura sa cu valențe profund creștine, ca și pentru viața personală trăită într-o duhovnicie înaltă și autentică, a fost propus spre canonizare. În timpul vieții, nici o editură nu i-a publicat în volum nuvelele și povestirile, dar acestea își aflau locul în câteva ziare de mare tiraj din Atena, care găseau de cuviință să publice astfel de texte în ajunul marilor sărbători creștine.

Scrierile sale au ca temă întâmplări petrecute în vecinătatea sau chiar în zilele în care se sărbătoresc Nașterea Domnului și Sfintele Paști, creionând cu măiestrie portrete ale unor oameni credincioși, de la preoți și călugări la psalți, de la săteni risipiți pe creste de munte la orășeni, agricultori și oieri, țărani săraci, bătrâne evlavioase, copii atinși de har.

Unele nuvele doresc să lase impresia cititorilor că se bazează exclusiv pe amintirile autorului, și poate chiar așa este, aducând în atenție, ca în niște reportaje duioase, o serie de informații și referiri liturgice și tipiconale, momente și trăiri ale celor care calcă pragul bisericilor, oameni care au dragoste de Hristos, uneori în contrapunct cu personaje care nu dau pe la biserică, cum este personajul cu supranumele Netămâiatul, fie personaje care au conștiința îngreunată de greșeli sau care trăiesc anumite întâmplări cu adevărat interesante, cu un înțeles pentru devenirea sa.

Scriitorul grec și-a scris opera într-o limbă cu parfum arhaic, fiind un autor foarte cult, făcând trimiteri interesante și cu finețe la paginile ceasloavelor, la tropare, slujbe și citate evanghelice, într-un mod elegant și firesc, fără a fi moralizator. În același timp, Papadiamantis nu trebuie redus doar la calitatea de autor de inspirație eclesiastică, dimensiunea operei sale fiind și una social-politică, așa cum arăta Milan Kundera (1929-2023), când sublinia că acesta este „ambasadorul romanului în ținuturile Bizanțului”, referindu-se la stilul său narativ. În același timp, eseistul grec I.M. Panayotopoulos, citat de românul Victor Ivanovici în volumul „Itinerarii românești (II)”, susține că expresia literară a creștinismului lui Papadiamantis „nu este o sfâșiere metafizică, ci un ritualism colorat de afectivitate, o evlavie simplă și lipsită de neliniști”. Eruditul V. Ivanovici, un redutabil neoelenist care locuiește în Grecia din 1981, analizează comparativ elementele creș­tine din opera scriitorilor Alexandros Papadiamantis și Ion Agârbiceanu.

Povestiri de Paști

Volumul „Povestiri de Paști”, cu subtitlul „Cântecele lui Dumnezeu și alte povestiri”, tradus în româ­nește din neoelenă și având note de pr. dr. Gabriel Mândrilă, aduce în fața cititorului român 11 povestiri care au toate în comun atmosfera pascală. Titlurile acestor proze scurte sunt grăitoare: „Cântecele lui Dumnezeu”, „Psalt pascal”, „Paștile la țară. Amintiri din copilărie”, „Paște romeic. Un portret ethografic contemporan”, „Paște de copil. Amintiri”, „Ultima fină”, „Netămâiatul”, „Sfânt sărac. Tradiții din insule”, „Fără cununii”, „Nepsalmodiat”, „Duhul din copac”.

Nuvelele din acest volum prezintă portrete memorabile. Însuși autorul apare în câteva dintre povestiri, făcând legătura cu faptele povestite și împletindu-și destinul parțial cu anumiți eroi. Așa sunt acele două copile din povestirea „Cântecele lui Dumnezeu”, care ascultă cu emoție cântările specifice Sfintelor Paști, psalt fiind chiar autorul, fetițele fiind înzestrate cu daruri aparte duhov­nicești. Este de reținut întâmplarea din noaptea de Paști a lui Moș-Constantós, dar și strădania părintelui Danielos, precum și figura amuzantă a bătrânului călugăr Gavriil din nuvela „Psalt pascal”. Impresionează tragismul povestirii „Ultima fină” și atmosfera creată în jurul personajului tușa-Sofula, care și-a dorit atât de mult și a reușit să aibă 40 de fini. Sfârșitul trist al bătrânului marinar Coțos Frangulas are un tâlc duhovnicesc, ca toate poveștile de viață pe care le-a așternut pe hârtie scriitorul grec.

Alexandros Papadiamantis este un autor creștin care merită să fie descoperit și citit de publicul de astăzi, mai ales de cei care doresc să cunoască tradițiile poporului grec strâns legate de prăznuirea marilor sărbători creștine, dar și care vor să intre în contact cu o lume în care totul se raportează la dorința de a-I sluji cu toate darurile și puterile lui Hristos.