Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Păpuşa şi marea
Poate am înţeles multe despre Dumnezeu din propria experienţă, din viaţa altora, din scrierile Sfinţilor, din învăţătura Bisericii, din mărturia Scripturilor. Ştim că este bun, smerit, că e foc arzător, că e Judecătorul nostru, că e Mântuitorul nostru. Dar, cu toate acestea, El rămâne pentru noi o mare taină, care ne surprinde mereu.
Uneori sperăm să-L întâlnim pe Iisus cel blând, milos, iubitor şi dăm de un Dumnezeu care ne judecă şi nu ne lasă să ne apropiem de El aşa cum suntem acum. Sau, dimpotrivă, venim cu căinţă, aşteptând să fim respinşi şi aflăm milă.
În fiecare ipostază Dumnezeu este în parte cunoscut şi în parte necunoscut. Îl putem cunoaşte doar în măsura în care Se descoperă pe Sine, dar nu-L vom cunoaşte niciodată deplin, ci va rămâne mereu misterul divin unde nu vom fi niciodată capabili să intrăm.
Cunoaşterea lui Dumnezeu poate fi primită şi dăruită doar în comuniune cu El. Lumea orientală a ilustrat acest lucru printr-o poveste pe care vă invit s-o ascultaţi.
O păpuşă de sare, după un lung pelerinaj printr-o ţară aridă, a ajuns la mare şi a descoperit ceva ce nu mai văzuse niciodată şi nici nu putea înţelege. În faţa ei se întindea alt tărâm, mişcător, nesigur, zgomotos, straniu şi necunoscut. Păpuşa întrebă marea: Cine eşti tu? Iar ea îi răspunse: Sunt marea. Păpuşa nu era mulţumită de răspuns, astfel că a continuat: Ce este marea? La care primi replica: Sunt eu. Păpuşa spuse din nou: Nu pot înţelege, dar vreau; cum aş putea? Marea o îndemnă: Atinge-mă. Atunci păpuşa întinse timid un picior, atinse apa şi avu ciudata impresie că aceasta începea să se lase cunoscută. Îşi retrase piciorul, privi şi văzu că nu mai are degete. I se făcu frică şi spuse: O, dar unde sunt degetele mele, ce mi-ai făcut? Şi marea răspunse: Ai dat ceva pentru a înţelege. Treptat, apa luă cu sine mici bucăţi din sarea păpuşii, iar aceasta înaintă din ce în ce mai departe în mare şi cu fiecare clipă simţea că înţelege din ce în ce mai mult, dar că totuşi nu este capabilă să spună ce este marea. Mergând mai în larg, se topea de tot, repetând: Dar ce este marea? În cele din urmă un val dizolvă ce mai rămăsese din ea şi păpuşa spuse: Sunt eu!
Fără a face o paralelă absolută între păpuşa din Extremul Orient şi înţelegerea creştină a lui Dumnezeu putem spune că prima a aflat ce este marea atunci când s-a transformat, minusculă cum era în necuprinsul mării. Tot aşa, când intrăm în cunoaşterea lui Dumnezeu, nu-L putem cuprinde pe Acesta, ci suntem cuprinşi în El şi devenim noi înşine în necuprinsul Lui. (Adaptare de Augustin Păunoiu după o pildă din vol. „Rugăciunea vie“, Mitropolit Antonie de Suroj, Editura Teosis, 2013)