Paradisul pierdut

Troiţele reprezintă la noi, mai ales după 1989, parte constitutivă din ceea ce generic şi sugestiv a fost numit credinţa ortodoxă. Ridicate de cele mai multe ori la răscrucile drumurilor, dar şi în curţile bisericilor, de credincioşii evlavioşi, acestea mărturisesc şi sunt imaginea concretă şi cât se poate de simplă a gândului la Dumnezeu. Un gând pe care l-a avut incipient cineva, cândva şi în virtutea căruia persoana respectivă (un om credincios cel puţin în clipa în care gândul său a avut ca destinaţie finală pe Tatăl Ceresc) a luat hotărârea de a-şi face manifestă credinţa amintită la început, de a înălţa o astfel de troiţă şi, în cele din urmă, de a înfige astfel soliditatea Sfintei Cruci (atât în ceea ce priveşte materia văzută, ca să nu mai vorbim de semnificaţia în plan spiritual) în nisipurile unui zilnic din ce în ce mai arid. Totodată, acest gând la Dumnezeu devine un îndemn pentru trecători grăbiţi şi poate prea încărcaţi de alte gânduri, mai multe, mai sumbre, mai dureroase. Gândul sincer la Dumnezeu converteşte treptat întreaga fiinţă. Fiecare loc pe care se fixează o troiţă este Golgota. Răstignirea Lui continuă cheamă la răstignirea noastră de-o clipă.

O astfel de troiţă am întâlnit recent, călător fiind pe unul dintre drumurile României. Din lemn, uscată şi arsă de soare, purta chipul abia zărit al Mântuitorului Iisus Hristos în clipa Răstignirii Sale. Locul dimprejur amintea mai degrabă de spinii coroanei batjocoritoare, pe care Domnul a primit-o cu puţin timp înainte de Via dolorosa. O lumânare nu mai arsese înaintea ei de multă vreme, poate chiar de la sfinţirea ei. Însă imaginea de ansamblu în care se insera discret şi troiţa de lângă drum, ridicată din evlavia faptei bune, era mult mai amplă şi poate mai surprinzătoare. Paralel cu ea, dincolo de şoseaua călătoriei permanente contratimp, era postată o reclamă (alegerea culorilor era cât se poate de barbară) care anunţa cu seninătate apropierea garantată de locul absolut al fericirii: Bar, restaurant Paradis. M-am întrebat care este rostul nenumăratelor şi, câteodată, agasantelor temeri legate de recenta criză mondială, din moment ce accesul la paradis (cu p mic) este la îndemâna tuturor. În ciuda crizei mondiale de care se tot vorbeşte, omenirea este fericită, sau cel puţin dă impresia. Intrarea în paradis e o chestiune de trecut strada, de mers cel mult câteva sute de metri sau de mutare a privirii. De la Troiţă, peste şosea, la paradis.

Hristos faţă în faţă cu Paradisul, chiar e o imagine interesantă. Hristos, izolat de lucrarea Sa şi despărţit de ea prin omul pe care chiar El îl dusese cu Sine în Rai. De fapt, Hristos scos, cel puţin la nivel ideatic, din Paradisul în care au intrat propriile noastre închipuiri. Nu mai e de actualitate izgonirea lui Adam din Rai, ci dimpotrivă, izgonirea lui Hristos din Paradis. Nu Domnul, ci omul stăpâneşte de acum înainte Paradisul, pe care îl configurează, îl imaginează şi îl dotează după propria sa micime: trupeşte, adică. Răpim, puţin câte puţin, atributele Celui imposibil de cuprins sau definit, înţelegând ca pe un troc celebra expresie atanasiană. Prezenţa în contemporaneitate până la saturaţie a unor astfel de paradisuri nu reprezintă nicidecum o sacralizare a spaţiului şi a timpului, ci o profanare grotescă a ceea ce înseamnă, de fapt, pentru om bucuria de după moarte. Trăim într-o epocă în care omul nu mai este deloc mulţumit cu puţin. Un fapt nu lipsit de importanţă: în ultima vreme suntem mai atraşi de Paradis, decât de Mântuitorul. El ne propune răbdare, iubire a celor care ne fac şi ne vor răul, iertare a celor care ne prigonesc, lucruri imposibile într-un sistem al echităţii juridice contemporane. Paradisul, în schimb, a devenit un soi de loc al îndeplinirii tuturor dorinţelor, utilizat bombastic în cele mai pure scopuri comerciale.

Foarte mult se vorbeşte de bucurie, fericire, paradis şi infinit mai puţin de Hristos, Calea adevăratului Rai. Un loc mult mai demn decât încercările palide de la şosea, unde se pătrunde la chemarea Celui de pe Troiţă, adesea neluat în seamnă şi poate nevăzut de trecători îngrijoraţi...