Părintele profesor Gheorghe Onofrei la împlinirea vârstei biblice și iubirea pentru seminarul nemțean

Anii petrecuți la seminarul de la Mănăstirea Neamț îmi apar, adeseori, asemenea unui refugiu în care o corabie se poate adăposti în vremea furtunii. Spațiul de proteguire este întotdeauna locul plăcut sufletului, întrucât aduce liniștire și lumină peste valurile inerente vieții. E nevoie doar de câteva picături dintr-un astfel de spațiu pentru ca itinerarul personal să prindă contur.

Harul lucrează prin oameni, iar binecuvântarea Domnului pentru o școală de teologie se reflectă în lucrarea profesorilor responsabili, dascăli autentici și oameni care se dăruiesc altora mai mult decât lor, așa cum Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă: „Propovăduiește cuvântul, stăruiește cu timp și fără timp, mustră, ceartă, îndeamnă, cu toată îndelunga răbdare și învățătura” (2 Timotei 4, 2).

În această notă, motivele care mă îndeamnă să aștern un covor roșu de cuvinte reverențioase la împlinirea vârstei biblice de 70 de ani a părintelui profesor Gheorghe Onofrei sunt felurite.

Cel dintâi și mai important aspect de amintit la ceas de sărbătoare este cel care, scrutând amintirile, devoalează recunoștința față de profesorul din anii de seminar, care s-a dedicat, încă din tinerețea lui, slujirii Bisericii, prin misiunea de iubitor al slovei teologhisite. Dacă privesc atent în urmă cu 40 de ani, când am început cursurile seminarului de la Mănăstirea Neamț, mi-l amintesc în lumină pe domnul profesor Gheorghe Onofrei.

Era încă mirean, deși absolvise demult cursurile de teologie, inclusiv cele postuniversitare, greu de urmat în vremea aceea. Era căsătorit cu fiica preotului Vladimir Bârliba din Vânătorii-Neam­țului, preot reprezentativ pentru multe generații de sacerdoți care s-au succedat în localitatea respectivă. Nu știam atunci prea multe despre părintele Bârliba, cum nu știam nici despre profesorul Gheorghe Onofrei, care, la scurt timp după admiterea mea în școala teologică nem­țeană, a fost hirotonit diacon și, apoi, preot, către sfârșitul primului an de studii (1985).

Mai târziu, la Iași, adeseori, arhimandritul Partenie Apetrei, Marele Eclesiarh al Catedralei Mitropolitane, vorbea despre preotul Vladimir Bârliba, socrul profesorului meu. Eviden­ția aleasa mărinimie și bunăvoința pe care bătrânul preot din Vânătorii-Neamțului le arăta preoților mai tineri și, în special, față de cei de la Centrul eparhial. Părintele Partenie, când fusese arhidiacon și îl însoțea la slujbe pe Mitropolitul Moldovei, Iustin Moisescu, a poposit de multe ori în casa primitoare a preotului Bârliba. Atât arhimandritul Partenie, cât mai ales Mitropolitul Iustin Moisescu erau uimiți de avraamica ospitalitate pe care preotul din Vânători-Neamț o arăta față de oaspeții lui. Peste ani, l-am întâlnit pe cunoscutul sacerdot, aflat la vârsta senectuții și urmat în slujirea comunității de către ginerele său, îndată după hirotonie.

Numeroase sunt amintirile din acei ani. Unele dintre ele revin mereu, insistent, în gândurile și cuvintele pe care le împărtășesc altora. Părintele Gheorghe Onofrei și-a pus pecetea stăruinței și a corectitudinii, rămânând o personalitate paradigmatică la care fac adeseori referire. A fost preocupat de disciplinele pe care le preda: Dogmatică, Morală și Pastorală, la ciclul superior, iar la cel inferior, Catehism, Îndrumări misionare, precum și altele pe care programa școlară le prevedea atunci. Pentru toate acestea, părintele Gheorghe Onofrei a dat dovadă de o devoțiune aparte. Materialul pe care-l avea ca izvor principal pentru predarea cursu­rilor provenea din vremea studiilor sale teologice universitare. De aceea, foarte multe subiecte erau în concor­danță cu așteptările acelor vremi, părintele oferindu-ne pregătire pentru viitorul examen de admitere la Institutul Teologic de Grad Universitar din București.

Niciodată părintele Onofrei nu întârzia. Nu-mi amintesc să fi lipsit vreodată, cele mai multe ore desfășu­rându-se după o exactitate nemțească. Venea la fix, rămânând uneori chiar și peste timpul prevăzut unei ore de curs, iar noi renunțam - adică eram forțați să cedăm - pauzele care, în general, erau așteptate cu nerăbdare. Nu mai vorbim de faptul că părintele Onofrei își ținea cursurile cu responsabilitate, chiar și în preziua plecării în vacanță, când, în general, nu se mai făceau ore, de multe ori aflân­du-ne în activități administrative.

Examinarea era făcută cu rigurozitate. Nu-mi amintesc să fi rămas supărat pentru anumite greșeli sau atitudini pe care vreunul dintre noi le va fi săvârșit atunci. Corectitudinea lui era impecabilă. Aș putea spune că nimeni nu are din acest punct de vedere ce să-i reproșeze. În câteva situații, părintele profesor Gheorghe Onofrei ne-a împăr­tășit, în cadrul momentelor importante din viața seminarului, gânduri și cuvinte de folos: fie la sărbătoarea Sfinților Trei Ierarhi, fie la începutul anului școlar sau cu alte prilejuri. Era obiceiul ca profesorii să ne prezinte, în astfel de momente, conferințe și teme diverse de folos sufletesc, alcătuite cu rigoare academică.

Adeseori, ne cerea pentru orele de Îndrumări misionare trecerea într-un caiet special a unor citate din Sfânta Scriptură care făceau referire la diferite subiecte pe care le preda. De multe ori ne atrăgea atenția că, peste ani, astfel de materiale ne vor fi de folos când vom întocmi o predică, o conferință, o cateheză sau un articol. Deși ne era greu atunci să înțelegem acest lucru, mai târziu am constatat că părintele ne dorea binele. E drept, pentru a completa anumite subiecte, trebuia să muncim câte două sau trei ore, să căutăm citatele în Sfânta Scriptură, să le trecem în caiete, apoi să realizăm un exercițiu de memorare în vederea unui răspuns bun la orele care urmau.

Uneori, când timpul îi îngăduia, sau când starea sufletească îl îndemna, părintele profesor aborda subiecte de larg interes, vorbindu-ne despre viitor, despre anii care urmau să își facă loc în viața noastră, despre situa­ții speciale și întâmplări pe care nu aveam cum să le cunoaștem ori să le înțelegem atunci. Fără să fi fost exagerat de familiar sau popular cu noi, a avut și momente de deschidere sufletească, ce ne apropiau pe toți într-o familie mai mare, căreia doream să ne afiliem în anii de seminar. Părintele profesor Gheorghe Onofrei ar fi trebuit să fie dirigintele nostru, întru­cât părintele Vasile Irina, care ne-a îndrumat o perioadă de timp, s-a pensionat. Conducerea școlii, însă, a hotărât altfel. În discuțiile particulare, ne mărturiseam preferința pentru părintele Onofrei, întrucât știam că prețuia clasa lui, implicându-se mai ales în activități extrașcolare, în diverse proiecte, excursii, drumeții etc. Un exemplu în acest sens fusese pro­moția îndrumată de părintele profesor care terminase cursurile seminarului când noi am absolvit anul I (1985), cu elevi merituoși, deveniți ulterior slujitori cunoscuți ai Bisericii.

Alte câteva aspecte asociate legăturii mele cu părintele profesor Gheor­ghe Onofrei fac referire la perioada din vremea studiilor la seminar, când am fost cântăreț la Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din comuna Vânători-Neamț. Părintele m-a rugat să-l ajut la unele slujbe, la Utrenie, la Sfânta Liturghie, uneori chiar și la diferite Sfinte Taine sau ierurgii pe care le săvârșea în parohie. Atunci am observat un anumit fel de a fi al părintelui: cu simț pastoral, răbdare și rânduială, atât la Sfânta Liturghie, cât și la slujbele de înmormântare, cununii, botezuri sau altele. Însoțea slujbele cu frumoase cuvântări, pe care le pregătea cu atenție. Avea un limbaj adecvat sub aspect teologic și pastoral, plin de povețe și gânduri luminoase. În unele momente, deschiderea față de credincioșii din parohie reușea să-i țină aproape de Biserică, întrucât în Vânători-Neamț existau comunități eterodoxe care creau, adeseori, probleme pastorale de care un preot conștiincios trebuia să țină cont.

Peste ani, cu diferite prilejuri, l-am reîntâlnit pe părintele Onofrei. Desi­gur, atmosfera și raportul cu care ne obișnuise seminarul, tributare relației oficiale dintre profesori și elevi, au fost mult schimbate. M-am bucurat să-l revăd pe părintele profesor zâmbind, oferind, cu larghețe sufletească, gânduri, sfaturi și mărturisiri, la care în vremea studiilor seminariale nu ne puteam aștepta. Orice întâlnire, discuție telefonică sau corespondență vor rămâne clipe binecuvântate, aducătoare de bucurie.

Printre amintirile personale se numără și prezența părintelui profesor la București, atât la hirotonia mea întru arhiereu, cât și cu alte ocazii. M-am bucurat să-l primesc la reșe­dința de la Mănăstirea Radu Vodă, trăind momente de aleasă bucurie sufletească, revăzându-l și ascultându-l cu prețuire, ca în anii de demult, care au trecut ca „nori lungi pe șesuri/ Şi niciodată n-or să vie iară...”. Deși nu i-am putut arăta, atât cât mi-aș fi dorit, gratitudinea ce o port față de dânsul, dar și față de ceilalți profesori, gândurile și rugăciunile mele s-au îndreptat și se îndreaptă statornic către Dumnezeu pentru aceștia, neuitând jertfa pe care au făcut-o în anii de școală. Pentru jertfa lor, nu mică, îi pomenesc și eu, după putere, la Sfânta Jertfă.

Cuvintele nu pot mărturisi întotdeauna sentimentele pe care le avem. De multe ori spunem că aceste cuvinte sunt prea sărace. Nu este doar o simplă figură de stil, ci o realitate.

Nu reușim să rostim ori să scriem câteva cuvinte pentru oamenii care au dăruit din tinerețea și timpul lor pentru a zidi personalitatea altora. Însă, chiar și în sărăcia lor, slovele frumoase, asemenea unor zâmbete de prunci, înseninează viața cuiva, mai ales momentul trecerii către vârsta biblică a psalmistului, popas către întâlnirea cu Dumnezeu Creatorul, de la Care și prin Care sunt toate.