Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Partea cea bună care nu se va lua de la noi prin moarte

Partea cea bună care nu se va lua de la noi prin moarte

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Marius Nedelcu - 02 Sep, 2022

Am observat că unor persoane captivate total de duhul lumesc li se pare învechită și de neînțeles o parte importantă a slujbelor noastre săvârșite în biserici, și anume pomenirea de către preot a numelor celor adormiți cu voce tare. Pentru mine acest gest este deosebit de semnificativ și pentru simplul fapt că mă leagă de tradiția strămoșilor pentru care această pomenire era importantă, iar dacă ei au trăit-o într-o formă intensă, și eu sunt dator să nu mă lepăd de ea. Dar pomenirile din biserică, fie că sunt ale celor adormiți, cu voce tare sau la Proscomidie, în taină, se leagă de ceea ce am numi teologia numelui. Aceasta nu privește numai numele noastre ale oamenilor, ci se referă în primul rând la Numele lui Dumnezeu. Dumnezeul nostru S-a descoperit încă din Vechiul Testament ca existență personală care are un nume: „Eu sunt Cel ce sunt?” Mai târziu, Numele lui Dumnezeu a venit în apropierea noastră pentru că Fiul lui Dumnezeu întrupat S-a numit Iisus Hristos, nume omenesc și dumnezeiesc în același timp. În Biserică nu se săvârșește nimic abstract. Totul se face prin invocarea Numelui lui Dumnezeu asupra unor persoane care au nume concrete. Nu ne putem imagina ca Taina Botezului sau a Cununiei să fie oficiate fără prezența celor care le primesc, persoane umane cu nume.

Numele lui Dumnezeu are un caracter ontologic, în sensul că este legat în mod ființial de Dumnezeu. Numele Său înseamnă prezența Sa. Nu considerăm că această chemare sau invocare este un fenomen sonor magic, ci, în esență, chemarea Numelui lui Dumnezeu este o mărturisire de credință în prezența de netăgăduit a lui Dumnezeu, dar în același timp și o rugăciune.

Abstractizarea caracterului personal al vieții omului și tratarea tuturor ca o masă impersonală vin tocmai din uitarea caracterului ontologic al Numelui lui Dumnezeu, arată Cuviosul Sofronie Saharov. El explică: „Uitarea caracterului ontologic al Numelor Dumnezeieşti, absenţa experienţei în rugăciune şi în săvârşirea Sfintelor Taine au pustiit viaţa multora. Pentru ei, rugăciunea şi Tainele pierd realitatea lor veşnică. Liturghia, dintr-un act dumnezeiesc, devine o simplă amintire psihologică sau mintală. Mulţi merg până într-acolo, încât socotesc rugăciunea o pierdere de timp, mai ales dacă, prin rugăciune, nu li s-au împlinit cele cerute în legătură cu nevoile vieţii de zi cu zi… Dar unirea cu Dumnezeu a fiinţei noastre nu este, oare, cea mai mare minune a existenţei noastre? Aceasta este partea cea bună, care nu se va lua de la noi prin moarte. Faptul învierii noastre în Dumnezeu - iată ce trebuie să stea în centrul atenţiei noastre, ca ultima raţiune a existenţei noastre în lume. ­Iubirea faţă de Hristos, care plineşte tot omul, schimbă în mod radical viaţa noastră. El, Dumnezeu-O­mul,­ a unit în Sine Însuşi aceste două entităţi şi, prin El, noi avem acces la Tatăl. Putem, oare, dori mai mult?”

Potrivit acestei învățături, starea de rugăciune, pomenirea numelui lui Iisus continuă devin un ideal în sine. Nu trebuie să ne conducă la altceva, ci petrecerea sau trăirea în proximitatea lui Dumnezeu este o stare care transcende istoria, existența trecătoare, și ne așază în veșnicie. Pentru acest fapt, Cuviosul Sofronie Saharov zice că rugăciunea este partea care nu se va lua de la noi. Când toată existența trupească va fi ridicată, timpul petrecut cu Dumnezeu în rugăciune devine o lumină însoți­toare în veșnicie și cel mai de preț lucru al nostru.

Această plămadă duhovnicească trebuie să crească încet în noi fără grabă și deznădejde, calități care lipsesc omului în modernitate. Ceea ce părinților li s-a dat prin multă nevoință în zeci de ani, oamenii contemporani cred că pot primi într-o scurtă perioadă sau, câteodată, în câteva ore de plăcută discuție „teologică”. Rugăciunea este legată de răbdare și de drumul anevoios al păzirii poruncilor lui Hristos.

Cuviosul Sofronie Saharov explică: „Mulţi ani la rând, monahii pronunţă rugăciunea cu buzele, necăutând alte mijloace de a uni mintea cu inima. Atenţia lor este îndreptată la faptul de a armoniza viaţa lor cotidiană cu poruncile lui Hristos. Experienţa de veacuri a acestei asceze a demonstrat că mintea se uneşte cu inima cu ajutorul lui Dumnezeu, atunci când monahul parcurge o experienţă solidă de ascultare şi înfrânare, când mintea lui, inima şi însuşi trupul «omului vechi» se eliberează într-o măsură suficientă din puterea păcatului”.

Această cale este anevoioasă pentru că existența noastră este guvernată de un principiu duhovnicesc observabil în multe planuri ale manifestărilor umane: evoluția cunoașterii noastre este mai rapidă decât evoluția creșterii noastre duhovnicești. Cu alte cuvinte, ajungem la o înaltă cunoaștere teologică privind propria noastră existență și chiar a tainelor duhovnicești înainte ca să ajungem și la o conformare a vieții noastre cu învățăturile Domnului. Și în experiența comună acest lucru este observabil. Mai ușor spune și conștientizează omul că trebuie să își schimbe căile vieții decât să facă acest lucru. Sfântul Apostol Pavel prezintă acest adevăr dureros astfel: „Fiindcă ştiu că nu locuieşte în mine, adică în trupul meu, ce este bun. Căci a voi se află în mine, dar a face binele nu aflu; căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc” ­(Romani 7, 18-19).

Când aceste lucruri se realizează, omul se poate prezenta în fața lui Dumnezeu în integralitatea ființei sale. De aceea, rugăciunea este legată de poruncile lui Hristos. Trebuie să le cunoaștem, să le repetăm, să le avem în minte tot timpul și pe cât este cu putință să le îndeplinim.

Părintele Sofronie Saharov spune în acest sens: „Noi ne străduim să stăm înaintea lui Dumnezeu în unitatea şi în integritatea fiinţei noastre. Chemarea cu frică de Dumnezeu a Numelui Mântuitorului, unită cu străduinţa continuă de a trăi în acord cu poruncile, duce treptat la fericita unire a tuturor puterilor noastre, mai înainte zdrobite de cădere. În această minunată, dar dureroasă muncă, nu trebuie să ne grăbim niciodată. Dumnezeu nu ne violează viaţa, dar şi nouă ne este cu neputinţă să-L constrângem să facă ceva cu sila. Ceea ce se obţine din încordarea voinţei prin psihotehnică nu se menţine multă vreme şi, ceea ce este mai important, nu uneşte duhul nostru cu Duhul lui Dumnezeu Celui Viu”.