Paşti - sărbătoare şi pâine sfinţită

Pornim de la enunţul „a lua paşti“, cu sensul de „a lua pâine sfinţită de la slujba de Înviere“, cu observaţia că, faţă de generalizarea utilizării substantivului Paşti, ca nume al sărbătorii Învierii, această expresie poate contraria. Ea a fost curentă în vorbirea familiară cel puţin până în primele decenii ale secolului trecut. O mărturie scrisă găsim în naraţiunea autobiografică Feciorul lui Nenea Take Vameşul (II, Bucureşti, 1935), al cărei autor semna Sărmanul Klopştock (P. Mihăescu). Evocarea Paştilor copilăriei îi aduce scriitorului în memorie îndemnul „Scoalâ c-a adus bunică-ta paşte! Spală-te, întinge în ceaşcă şi roagă-te“. Să „întingă“, pentru că bunica aducea de la biserică nu numai anafură, ci şi vin sfinţit.

Pe această cale, ne apropiem de semnificaţia de bază, de „aliment ritual, de Paşti“ a termenului latinesc pascha şi a celui grecesc paskha, ambele provenind din ebraicul pesăh â „trecere“, ce evocă ieşirea evreilor din Egipt şi a numit, apoi, mielul sacrificat de aceştia, conform ritualului, la sărbătorirea zilei de Paşti şi, prin extensie, preparatul alimentar făcut din aluat nedospit, copt în foi subţiri, pe care îl mănâncă evreii la această sărbătoare.

În limba română, din lat. pascha, paschae „sărbătoarea Paştilor“ a rezultat pască şi Paşte, numind iniţial pâinea sfinţită care se împarte în biserică după slujba Învierii. În alte limbi romanice, termenul se păstrează în numele mai multor sărbători; de exemplu, în italiană, Pasqua dâUovo este „Paştile“, Pasqua di Ceppo - „Crăciunul“, Pasqua di Risurrezione - „Înălţarea“ etc. (vezi şi span. Pasqua de Navidad - „Crăciunul“, Pasqua de Resurrección Florida - „Paştile“).

Cu această accepţie, ca nume comun, termenul apare încă din Evangheliarul lui Coresi (1581): „Drept aceea şi noi să ne nevoim... a ne cumineca cu acele paşti de la Hristos Iisus, Domnul nostru“. Iar această veche întrebuinţare a termenului o găsim şi la clericul etnograf Simeon Florea Marian, în monografia sa intitulată Sărbătorile la români (3 volume, 1898-1901), care scria aproape în aceiaşi termeni pe care i-am întâlnit la Coresi: „Aceia dintre sătenii care doresc să dea paştile, adică pânea şi vinul cu care au să se cuminice poporenii..., să facă de timpuriu cunoscut preotului“ (remarcăm, de asemenea, că referinţa se face şi la vin, ca şi în citatul din primul paragraf).

Expresia pe care am evocat-o la început o întâlnim şi în descrierea unor vicisitudini pe care le-a cunoscut Biserica Ortodoxă în Transilvania. Astfel, G. Bariţiu scria: „Fost-au şi epoce de acelea unde românii în unele districte, neavând unde să meargă la biserică nici în ziua de Paşti, dorind a se cumineca sau, cum se zice în mai multe părţi ale ţării, a lua paşti, ... adunau mugurii unor arbuşti şi făcându-şi cruce şi câteva metanii, din acei muguri înghiţeau părinţii, împărţind şi la ceilalţi membri ai familiilor“ (Pagini alese din istoria Transilvaniei, I, Sibiu, 1889).

În sfârşit, să amintim că, după Dicţionarul Academiei Române, termenul pască, numind coptura tradiţională de Paşti, este atestat în scris abia spre sfârşitul secolului al XVIII-lea. Într-o lucrare asupra protocolului epocii, Condica ce are întru sine obiceiuri vechi şi nouă a preaînălţaţilor domni (1762), cuprinzând şi numeroase date etnografice şi folclorice, logofătul Gheorgachi povesteşte, în legătură cu obiceiul „udatului“ sau „trasului în vale“, că, pentru a scăpa de această acţiune, neplăcută, cei vizaţi „se împăcau cu trăgătorii, unii dându-le vedre de vin, alţii paşte şi ouă“.

Să revenim, însă, la una dintre cele mai vechi atestări în scris a numelui sărbătorii, citând un enunţ, pătruns şi de farmecul limbii vechi, dintr-o „învăţătură“ cuprinsă în Evangheliarul lui Coresi: „Acestea sunt Paştile cele cinstitele şi iubitele, şi curatele“.