Paștile bunicilor, lumină și frumusețe pentru copilăria noastră

Cu fiecare an, cu fiecare sărbătoare a Sfintelor Paști, adăugăm noi lumini și bucurii existenței noastre, păstrând în suflet clipele pline de candoare ale copilăriei, învăluite în fumul dulcilor evocări, cu toate încântările specifice care închid în taina lor raze de lumină și pete umbroase, fascinație și nostalgie, dar mai ales leagănul aducerilor aminte când timpul era cadențat de cele două mari sărbători așteptate cu rânduieli ancestrale, trăite intens în casa părinților, dar și a bunicilor.

Locuind lângă bunica din partea tatei, care a purtat pe vrednicii ei umeri povara unui veac aproape întreg (s-a născut în 1902 și a trecut la cele veșnice în 1998), m-am considerat un privilegiat, căci am avut ocazia adeseori să particip la ritualul specific pregătirii sfintelor sărbători. La Paști aceasta presupunea solemnitatea postirii cu „spolocaniile” din Duminica izgonirii lui Adam din Rai, când la masă se consuma „ce a mai rămas prin oale mâncare de dulce”. În ziua următoare bunica se îngrijea să schimbe nu doar meniul „de dulce” cu cel „de post”, ci și oalele unde gătea în perioada Păresimilor le cobora din podul casei. Postul se ținea cu multă strictețe și se înăs­prea în Săptămâna Sfintelor ­Pătimiri. În Duminica Floriilor, seara, începeau Deniile la biserică. Îmi aduc aminte că era o participare plenară la chinurile Domnului, căci bunica se îmbrăca în doliu toate cele șase zile. Tăcută se făcea în toată perioada de suferință a Mântuitorului lumii. Până și aparatul de radio, care-i mai ostoia singurătățile serilor lungi de iarnă, amuțea. La scurtă vreme după înmormântarea bunicii, pe 18 aprilie 1998, a emis prima dată Radio Trinitas, la Iași. Chiar mă gândeam ce fericită s-ar fi simțit bătrâna să asculte un astfel de post de radio în viața ei.

De faţă la chinurile lui Hristos

Așadar, în Săptămâna Mare și Sfântă a Pătimirilor Domnului totul era consacrat Marelui Răstignit. Călătoria către luminatul praznic al Paștilor se cadența prin slujbele de seară, Deniile, cu tânguitoarele cântări ce transformau licăritul lumânărilor în poduri peste timp ce te duceau departe, către Țara Sfântă, pentru a te alătura celor care i-au rămas fideli Domnului până la capăt. Bătrânii satului, și nu numai, se îndreptau către sfântul lăcaș ținând în mâini câte un pai de lumânare, ce-l aprindeau cu evlavie la citirea Sfintei Evanghelii.
Un moment de referință îl trăiam în Joia Mare, când, cuminte într-un ungher, ascultam prin cele douăsprezece Evanghelii istoria Sfintelor Pătimiri ale Mântuitorului nostru.

Tradițiile legate de pregătire se respectau cu o deosebită acribie și parcă mergeau mână în mână cu programul liturgic de la biserică: atât mama, cât și bunica, în Joia Mare, coceau tradi­ționalele păști și cozonaci. De obicei se mai adunau pe la noi câteva vecine, formându-se ad-hoc un fel de „breaslă” a făuritoarelor de îmbietoare aluaturi. Noi, țâncii, ne învârteam pe lângă cuptorul unde mama așeza pe vatra încinsă tăvile cu pască și cozonac. Un miros ademenitor începea să umple încăperea și toată curtea. Devenea un adevărat chin să asiști la scoaterea copturii, fiindcă, fără să vrei, adulmecai aburii proaspăt ieșiți din dogoreala focului. Ca nu cumva să „ne spurcăm”, după expresia folosită de „ctitorele” minunatelor păști, eram preveniți că dacă mâncăm aluat fierbinte ne îmbolnăvim amarnic și ni se „înnoadă mațele”. După asemenea avertisment strașnic, cu noduri în gât și cu gândul la cozonacii dolofani și rumeni ori la păștile ghiftuite cu brânză, ne puneam „pofta în cui”. În aceeași zi sfântă, Joia Mare, se vopseau ouăle pentru masa de Paști. Cu neirosită migală se pregătea mai întâi „baia roșie” a ouălor, folosindu-se un decoct din foi de ceapă, ori celebrul „Galus”, căci culoarea roșie amintea de Sângele Domnului. Apăruse deja moda ouălor colorate, dar bunica o respingea cu vehemență, spunând hâtru: „Și-o fi schimbat Domnul culoarea sângelui și nu știu eu?”.

În Vinerea Mare totul gravita în jurul Sfântului Epitaf cu icoana punerii în mormânt a Domnului. Țâncii mergeam de la amiază în păduricea din marginea satului ca să culegem flori de primăvară, iar părintele le așeza pe epitaf, ca ofrande ale recunoștinței și evlaviei noastre. După cântarea Prohodului, la care participam și noi, copiii, urma procesiunea îndătinată, când, cu făclii aprinse, înconjuram biserica în sunetul trist al clopotului. Apoi mergeam acasă așteptând cu nerăbdare ceasul cel mare al Învierii Domnului, să vedem lumina pascală.

„Fiecare credincios este hristofor”

Nu pot uita momentul măreț din noaptea de Paști: la chemarea preotului „veniți de luați lumină”, biserica era inundată în câteva clipe de lumânări aprinse care spulberau bezna nopții. Creștini de toate vârstele, cu­prinși de fiorul sfânt al sărbătorii, cântau cu evlavie imnul pascal, care avea același ecou din bătrâne veacuri. Lumina Învierii, purtată în mâini tremurânde de emoție, devenea parcă mai arzătoare, mai sclipitoare, atunci când se reflecta în ochii plini de credință și nădejde ai enoriașilor. Vedeam aceasta mai ales pe chipul mamei și al bunicii, nelipsite de la solemnul moment. De ce oare? Mă întrebam atunci, o fac și acum: un posibil răspuns ar fi următorul: fiecare credincios este hristofor, Îl poartă pe Hristos în taina ființei lui; de acolo, la Înviere, Mântuitorul freamătă de bucurie că am înviat împreună: El din moartea trupească, iar noi din moartea păcatului, trecând din întuneric la lumină. Da, licăririle din privirile credin­cioșilor amplifică bucuria și lumina pascală.

Aprinzându-ne lumânările, porneam, după rânduială, către exteriorul bisericii. Odată cu noi, din sfântul lăcaș, an de an, ieșea o liniște nepământeană răspândindu-se în împrejurimi, care parcă se transfigurau. Era un alt fel de liniște, nu una doar a locului, ci mai degrabă o tăcere ne­­de­slușită. Era răspunsul la minunea Învierii Domnului al mă­rețului Univers, al bătrânului pământ, al zăvoaielor și colnicelor ținu­tului, al ­soborului de necuvântătoare care viețuiau prin gospodăriile sătenilor. Părea ne­des­lușită, zic, chiar nefirească, dar ei i se adăuga „răspunsul tăcut”, gâtuit de emoția din sufletele poporenilor, căci nu poți răspunde la o așa minune ­care a schimbat istoria omenirii decât prin tăcere.

Revenirea în biserică și continuarea slujbei Sfintelor Paști coborau o pace adâncă peste popor; chiar noi, cei mici, neogoiți, deveneam ca mielușeii, tăcuți de uimirea și măreția momentului. Preotul, îmbrăcat în veșminte strălucitoare, aducea înaintea ochilor mei taina și frumusețea cerească a Paștilor. Fumul de tămâie din biserică te îmbia la cugetări înalte, urcând până sub streașina cerului. Lumânările scânteiau și aruncau către mine dulci raze de lumină. Cu zvon de cântec, zurgălăii de la cădelniță mă făceau atent să ridic capul ca să mă mângâie Domnul pe frunte.

La sfârșitul Liturghiei, aproape de revărsatul zorilor, în sunetul cel înfrățit al clopotului cu al toacei, poporul ieșea afară și înconjura sfântul lăcaș cu înmiresmatele coșuri pline de bucate pascale, pe care preotul le sfințea prin stropire cu agheasmă. Totul părea desprins dintr-o poveste minunată, căci, după aceasta, credincioșii se îndreptau pe la casele lor purtând lumânările aprinse și păzindu-le ca nici o boare de vânt să nu le stingă. Ulițele așezării se luminau, iar veselia Învierii se revărsa peste întreg ținutul.

Natura înconjurătoare, preluând taina și bucuria Învierii, continua să freamăte a sărbătoare. Mugurii ori în alți ani chiar florile pe ramuri râdeau în razele soarelui ce lumina mai strălucitor în zorii zilei de Paști. Grădinile și pajiștile cu firele ierbii ieșite din întuneric stăteau mărețe în aburii dimineții, înfăți­șându-se ca o pâclă neștiută după care se ascundeau parcă umbrele bătrânelor veleaturi, pe când privirea lăuntrică a cre­din­ței prindea a desluși mai cu seamă adâncul învățăturii dăruite nouă de Mântuitorul Hristos prin Crucea și Învierea Sa.