Aceste zile de aleasă și luminoasă sărbătoare, în care inimile noastre se adună ca într‑un potir de rugăciune, pentru a se împărtăși din dulceața cuvintelor imnografilor, ne deschid, cu gingășie și adâncime, taina ultimului drum pe care Domnul domnilor și Împăratul împăraților L‑a săvârșit către cetatea păcii, loc al întâlnirii dintre cer și pământ, dintre dorul omului și chemarea lui Dumnezeu.
De cel puțin câteva ori, în timpul activității Sale publice, Mântuitorul a urcat spre Ierusalim, ca spre o împlinire a unei iubiri mai presus de înțelegere. Ce însemna însă Ierusalimul pentru El ne descoperă Evanghelia încă din vremea copilăriei Sale, din acel pelerinaj sfânt pe care L‑a făcut împreună cu Preacurata Sa Maică, când avea numai doisprezece ani. Rămas în urmă, tainic și smerit, în mijlocul celor învățați ai templului, a fost căutat cu neliniște și iubire de Fecioara Maria, care, găsindu‑L, I‑a rostit cuvinte de grijă și durere sfântă. Iar El, deși copil, a rostit o mărturisire dumnezeiască, o lumină de adevăr ce străbate veacurile: că locul Său firesc este în casa Tatălui...
„În casa Tatălui Meu nu se cuvenea să fiu?” - cuvânt adânc, în care se odihnește conștiința dumnezeirii unite cu smerenia copilăriei.
Revenind de‑a lungul vremii la Ierusalim, Mântuitorul Iisus Hristos nu a căutat niciodată slava deșartă a oamenilor. Dimpotrivă, în multe rânduri, împărțind darurile dumnezeiești ale milei și vindecării, a îndemnat la tăcere, la discreție, la tăinuirea binelui în adâncul inimii. Și, totuși, lumina nu poate fi ascunsă sub obroc: minunile Sale s‑au răspândit ca mireasma unui crin dumnezeiesc, ajungând în sufletele celor flămânzi de adevăr.
De această dată însă, drumul Său către Ierusalim era ultimul - un drum al jertfei, al iubirii desăvârșite, al biruinței prin Cruce. El poposise în Betania, după ce, în chip tainic și plin de înțeles, întârziase pe cale, deși auzise că prietenul Său Lazăr este bolnav. Vorbise despre o boală, dar, fiind Dumnezeu și cunoscător al celor nevăzute, știa că Lazăr adormise în moarte. Ajuns în Betania, un sat smerit și binecuvântat, a fost întâmpinat de surorile lui Lazăr, Marta și Maria, care, cu inimile frânte de durere, I‑au spus cu nădejde amestecată cu lacrimi că, dacă ar fi fost acolo, fratele lor nu ar fi murit.
Cuvintele pe care Mântuitorul le‑a rostit atunci sunt izvoare de viață veșnică, sunt temelia credinței noastre, sunt mângâierea celor încercați de durerea despărțirii: „Eu sunt Învierea și Viața. Cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi în veci”. Nu sunt doar o promisiune, ci o pecete a dumnezeirii Sale, o chemare la încredere și la nădejde neclintită.
Surorile lui Lazăr credeau în învierea de obște, în ziua cea de pe urmă, dar Hristos le descoperă o taină mai înaltă: El Însuși este Viața, în El moartea nu mai are stăpânire. Și astfel, mergând la mormântul lui Lazăr, într‑un moment de cutremur duhovnicesc, L‑a strigat cu glas mare, iar Lazăr, mort de patru zile, s‑a ridicat din întunericul morții și a ieșit la lumină, purtând încă semnele legăturilor pământești, dar învăluit în slava unei minuni fără seamăn.
Sărbătoarea Dreptului Lazăr, adâncă și bogată în înțelesuri, este uneori trecută cu vederea, ca o comoară ascunsă în câmpul Scripturii. Și totuși, este o poartă deschisă spre înțelegerea Învierii, o pregustare a biruinței asupra morții, o chemare la credință vie și lucrătoare.
Adeseori nu reușim să pătrundem îndeajuns în adâncul cuvintelor din Evanghelia după Sfântul Ioan și nici în bogăția tradiției Bisericii, care, încă dintru începuturile sale, a păstrat memoria acestei minuni. În scrierile Sfinților Părinți găsim mărturii de o frumusețe uluitoare despre Lazăr și despre învierea lui - mărturii care nu sunt doar simple relatări, ci adevărate bogății de cuvânt, strălucind de har și lumină.
Aceste mărturii stau înaintea inimilor noastre ca niște făclii aprinse în noaptea acestei lumi, călăuzindu‑ne spre lumina neînserată a Învierii.
Încă din veacul al treilea, așadar din zorii teologiei creștine, glasurile luminate ale Bisericii - Clement Alexandrinul, Origen și, mai apoi, Sfântul Grigorie Teologul, alături de Ieronim, Augustin și alți scriitori purtători de har, care au împodobit cu mărturiile lor comoara credinței - vorbesc cu adâncă evlavie despre taina lui Lazăr. Din această bogăție de mărturii, una strălucește cu o frumusețe aparte și îi aparține marelui teolog constantinopolitan, Sfântul Grigorie, a cărui inimă ardea de dor după Hristos.
Într‑o omilie plină de foc dumnezeiesc, el amintea de trei oameni morți care au primit lumină în întâlnirea lor cu Mântuitorul: fiica fruntașului din Capernaum, fiul văduvei din Nain și Dreptul Lazăr. Trei întâlniri cu Lumina lumii, trei biruințe asupra întunericului morții. Și, cu o smerenie cutremurătoare, Sfântul Grigorie adăuga: „Aș vrea să fiu eu al patrulea”, arătând nu doar o dorință, ci o sete arzătoare de a se apropia de Hristos, de a fi ridicat din moartea lăuntrică prin atingerea harului Său.
În aceeași lumină a pocăinței și a nădejdii, Fericitul Ieronim, pustnicul din pustiul Betleemului, se aseamănă pe sine cu Lazăr și mărturisește cu lacrimi: aflându‑mă și eu în mormântul păcatelor mele, aștept glasul Mântuitorului, precum a fost către Lazăr, să‑mi spună și mie: „Ieronime, ieși afară”. Acest strigăt nu este doar chemarea unui om din mormânt, ci este chemarea fiecărui suflet din întunericul căderii către lumina vieții în Hristos - „apropie‑te de Mine”, glas tainic care răsună în adâncul inimii.
Toți părinții Bisericii, încă dintru început, au vorbit despre prietenia sfântă și plină de taină pe care Mântuitorul Iisus Hristos a arătat‑o lui Lazăr. În acest sens, Sfântul Grigorie Teologul, tâlcuind antinomiile Scripturii - acele întâlniri minunate dintre dumnezeire și omenitate -, ne spune că Mântuitorul, ca Dumnezeu, a șters lacrimile de pe fața tuturor, dar ca om a lăcrimat pentru Lazăr. Ce adâncă taină! Cel care a spus femeii din Nain: „Nu mai plânge!”, El Însuși Se lasă cuprins de lacrimi. Cel mai scurt verset al Scripturii, dar poate cel mai plin de compasiune, rămâne acesta: „Iisus a lăcrimat”.
Aceste lacrimi nu sunt slăbiciune, ci descoperire a iubirii desăvârșite. Pentru prietenul Său Lazăr, Hristos a plâns, iar cei de față, chiar fără să cunoască adâncul legăturii lor, au mărturisit: „Iată cât de mult îl iubea”. Lacrima lui Dumnezeu făcut Om devine astfel icoana milostivirii, punte între cer și durerea omenească.
Origen, încă din veacul al treilea, adaugă o învățătură de o profundă mângâiere: „Au fost și alți Lazări care s‑au îmbolnăvit și au murit. Au trecut și ei în împărăția morților. Dar pe toți Mântuitorul îi va învia după nemincinoasa Lui făgăduință”. Această afirmație deschide orizontul nădejdii, în care fiecare om este chemat la viață, fiecare mormânt este doar o trecere, fiecare lacrimă o pregătire pentru bucuria Învierii.
„Cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi în veci.” Acest cuvânt nu este doar o promisiune, ci o pecetluire a veșniciei în inima omului credincios.
Procesiunea de Florii nu este o simplă inițiativă omenească, nici o manifestare exterioară lipsită de rădăcină, ci o tradiție veche, adânc înrădăcinată în viața Bisericii. Eusebiu de Cezareea, la începutul veacului al patrulea, amintește despre o astfel de procesiune în cetatea Ierusalimului, iar pelerina Egeria, în mărturiile sale păstrate până astăzi, descrie cum a participat la o asemenea rânduială în Betania, mergând de la casa lui Lazăr până la locul unde fusese așezat în mormânt.
Mărturiile nu sunt doar pagini de istorie, ci ecouri ale unei credințe trăite, ale unei Biserici care nu doar pomenește minunile, ci le retrăiește, le face prezente, le transformă în drum de lumină pentru fiecare generație.
În contrast cu această lumină, Evanghelia ne arată și întunericul împietririi: nu doar pe Iisus căutau să‑L omoare cei din Sinedriu, ci și pe Lazăr, cel înviat din morți, pentru că mulți, văzând minunea, credeau în Mântuitorul. Astfel, chiar și viața dăruită devine pricină de prigoană pentru cei orbiți de necredință.
Dar lumina nu poate fi stinsă. Viața nu poate fi îngropată. Glasul care a strigat „Lazăre, vino afară!” continuă să răsune peste veacuri, chemând fiecare suflet din mormântul păcatului, din întunericul îndoielii, din răceala nepăsării către lumina cea neînserată a Împărăției lui Dumnezeu.
Iosif Flaviu, chemându‑ne să privim și dinspre izvoarele istorice din afara Sfintei Evanghelii, pentru a întregi și a întări mărturia acesteia, ne spune că la Ierusalim, în vremea sărbătorii Paștilor iudaice, se adunau până la două milioane de oameni pe parcursul acelor zile de praznic, care se întindeau pentru șapte sau opt zile de negrăită forfotă și căutare...
Desigur, exegeți și teologii moderni socotesc că un asemenea număr este greu de primit în chip literal, căci o asemenea mulțime ar fi covârșitoare pentru un singur loc și pentru același răstimp. Și totuși, cuvintele lui Iosif Flaviu, din „Antichitățile iudaice”, nu urmăresc doar precizia numerică, ci zugrăvesc un adevăr mai adânc: Ierusalimul devenea inima lumii credincioase, locul unde se revărsau, ca niște râuri vii, mulțimi venite de departe, nu numai din Țara Sfântă, ci și de peste mări și țări, pentru a se închina Dumnezeului Celui Atotputernic.
Aducându‑ne aminte de cele petrecute în acele zile binecuvântate din Ierusalim, după săraca noastră putere, devenim următori ai celor care au mers pe urmele Domnului. Fiecare pas făcut în această rânduială nu este doar o mișcare a trupului, ci o chemare a inimii, o apropiere de taina lui Hristos. Preoții, monahii și credincioșii care se fac părtași acestei tradiții nu sunt doar participanți, ci adevărați mărturisitori, purtători ai unei credințe vii, care nu se ascunde, ci se arată în lumină.
Pentru că oricine va mărturisi pentru El va fi mărturisit de Hristos înaintea Tatălui Său din ceruri. Această făgăduință este ca o pecete de lumină pe sufletul fiecăruia care îndrăznește să‑L urmeze.
Cu puțin înainte de a fi prins, judecat în grabă și răstignit, Mântuitorul a rostit către ucenicii Săi un cuvânt care răsună peste veacuri ca un suspin dumnezeiesc: „Nu ați rămas cu Mine nici măcar un ceas.” Iată că și un ceas poate deveni veșnicie, dacă este trăit în prezența Lui. Un ceas poate fi prilej de aducere aminte, de trezire, de întoarcere către iubirea Sa jertfelnică, către Crucea prin care s‑a răscumpărat lumea.
Totuși, știm că cel ce caută calea Ierusalimului ceresc nu caută răsplată de la oameni, nici laudă trecătoare. El așteaptă bucuria cea de sus, răsplata nevăzută, pacea care vine de la Dumnezeu.
Chiar dacă adeseori suntem grăbiți și prea puțin atenți la lucrări duhovnicești, la osteneli sfinte, ele rămân semințe de lumină în sufletele noastre.
Toate aceste zile sunt momente de bucurie curată, clipă de lumină pe care fiecare o simte după măsura inimii sale, o adiere a harului care ne mângâie și ne adună. Și pentru toate acestea ne rugăm ca Mântuitorul Iisus Hristos, Cel ce a intrat în Ierusalim șezând pe mânzul asinei, împlinind profețiile cele vechi și arătând lumii chipul blândeții și al smereniei, Cel ce merge către Pătimirea cea de bunăvoie, să reverse peste noi toți harul Său cel bogat și iubirea Sa de oameni, ca o binecuvântare care nu apune niciodată.
.jpg)
