Pe margini de prăpastie

Fiece vreme are greutăţile ei, provocate de curente politice ostile, de numeroasele tensiuni inter-umane, de valurile potrivnice ale vieţii, de simpatii şi antipatii omeneşti şi chiar de simpla trecere prin noianul ispitelor. Dar, cel care va răbda până la sfârşit, acela se va mântui. (Matei 24,13). Un monah luptător cu ispitele, vremurile şi contemporanii săi, a fost, printre mulţi alţii, şi protosinghelul Gherasim Bica. M-am bucurat mult să aud că părintele Dorin Sas de la Turda, ostenitor în ogorul social-filantropic al Bisericii, s-a aplecat asupra vieţii acestui zbuciumat om şi slujitor al Bisericii din vremuri de grea încercare, aş spune chiar de persecuţii comuniste aprige, care au reuşit, prin diabolice planuri, să răstoarne copaci viguroşi din rădăcini, să-i arunce în prăpastie ori să-i mute în câmp liber, în bătăile vântului, pentru a pieri mai târziu singuratici acolo, departe de codrii lor...

În persecuţie grea şi umilitoare s-a aflat în cea mai mare parte a vieţii lui şi părintele Gherasim Bica. Un om cu suflet de copil şi cu inimă de părinte bun, aşa cum îl descriu cei care l-au cunoscut. Pe unii dintre ei i-am ascultat povestind la ceasuri de aducere aminte, altfel spus anamneze, ori le-am citit rândurile care au supravieţuit dezastrelor umane prin care au trecut. Gherasim Bica a fost unul dintre cei mulţi care şi-au pus sufletul pentru Evanghelie. Era atât de bun, asemenea chipului păstorului care are grijă de oile încredinţate lui spre păstorire, încât oamenii îl căutau, îl urmau şi doreau să rămână mult timp cu el. Că a fost aşa, o mărturisesc multe dintre personalităţile luminate ale Bisericii şi ale culturii româneşti, între ei aflându-se mitropolitul de fericită pomenire Bartolomeu Anania, arhiereul Veniamin Nicolae, arhimandritul Irineu Cheorbeja (fost consilier patriarhal, reprezentant - apocrisiarh - al Patriarhiei Române la Ierusalim şi Iordan şi stareţ al Mănăstirii Neamţ), protosinghelul Tit Moldovan, ieromonahul Adrian Făgeţeanu şi mulţi alţii.

Sunt arhicunoscute cuvintele pe care ucenicul de altădată - Bartolomeu Valeriu Anania - le-a închinat fostului său părinte duhovnicesc şi stareţ de la Polovraci în Amintirile peregrinului Apter, unde l-a zugrăvit ca "cea mai luminoasă figură de monah", în Memorii şi-n alte scrieri, dar şi în apariţiile sale media când l-a evocat cu recunoscătoare admiraţie. Dacă nu mă înşel, la emisiunea Profesioniştii, intervievat de Eugenia Vodă, vlădica Bartolomeu şi-a adus aminte că la Mănăstirea Antim din Bucureşti a trecut, la începutul anilor â40, printr-o profundă criză spirituală (ispitele de la începutul călugăriei). Era hotărât să aleagă un alt drum, recunoscând - cu admirabilă sinceritate - că nu avea vocaţie. A apărut atunci, parcă trimis de Domnul, părintele Gherasim Bica! Era cunoscut în Bucureşti, pentru că-şi făcuse studiile seminariale şi teologice la Cernica şi în Capitală. Avea colegi de seamă, deveniţi mai târziu ierarhi destoinici (Teoctist Arăpaşu, Firmilian Marin, Eftimie Luca, Gherasim Cristea) sau monahi evlavioşi (Petroniu Tănase, Sofian Boghiu, Grigore Băbuş şi mulţi alţii). Într-un popas făcut de părintele Gherasim Bica la Antim, într-o seară binecuvântată, l-a cunoscut pe ierodiaconul Bartolomeu, care i-a devenit ucenic şi l-a urmat în munţi, la Polovraci, considerat, pe drept cuvânt, unul dintre cele mai frumoase locuri din lume. Bunătatea şi dăruirea lui Gherasim Bica erau rar întâlnite. Cu toate că a fost şcolit, cu veleităţi intelectuale, având şi ascultare de stareţ, părintele Gherasim devenise slujitorul tuturor: Nu tot aşa va fi între voi, ci care între voi va vrea să fie mai mare să fie slujitorul vostru şi care dintre voi va vrea să fie întâiul să vă fie vouă slugă (Matei 20, 11).

Era un slujitor apreciat şi un mare duhovnic, îndeletnicindu-se totodată şi cu alte ascultări: făcea prescuri, cosea haine, gătea, deretica, dar mai găsea timp să muncească în gospodărie şi să-şi plece genunchii înaintea Cerescului Purtător de grijă. Polovraciul era o mănăstire săracă, cu puţini închinători, deci fără posibilităţi şi oportunităţi pecuniare. Stareţul a găsit însă o soluţie de rezolvare a situaţiei materiale: le-a încredinţat monahilor studenţi cea mai mare parte din livada mănăstirii. În timpul cositului strângeau fânul, la fel şi la vremea culegerii roadelor. Din bănuţii obţinuţi după vinderea acestora se întreţineau la şcoală. Mai mult decât atât, când monahii reveneau din vacanţe, erau aşteptaţi la gară chiar de către stareţ. Îi întâmpina precum Părintele cel Bun pe fiul plecat departe, într-un pământ străin şi le ducea, cu bucurie, geamantanele până la căruţă.

În anii petrecuţi la Polovraci, Bartolomeu Anania a fost cel mai apropiat dintre ucenicii lui Gherasim Bica. Acest lucru avea să-l resimtă mai târziu, când a fost urmărit de securitate şi împroşcat cu acuzaţii felurite care nu aveau fundament. Privind acum detaşat de vremurile şi de oamenii răi, pot afirma că singura vină a lui Gherasim Bica a fost aceea că era prea bun, exagerat de altruist, un munte de bunăvoinţă şi un model de slujire a semenilor. Bartolomeu Anania l-a urmat apoi la Mănăstirea Martirii Neamului de la Baia de Arieş, precum şi la mănăstirile Topliţa şi Govora, cele două destine purtându-şi împreună paşii întru slujirea Bisericii.

Anul 1949 îl găseşte pe Gherasim Bica venit în Capitală, cu ascultarea de exarh al mănăstirilor din Arhiepiscopia Bucureştilor. O notă informativă descoperită în dosarele Securităţii arată, pe de o parte, că Bartolomeu Anania şi Gherasim Bica au fost recomandaţi patriarhului Justinian de către arhimandritul Teoctist Arăpaşu, iar, pe de altă parte, faptul că exarhul mănăstirilor era permanent urmărit, iar vizitele sale la mănăstiri erau considerate reacţionare, deci ostile regimului instaurat la putere. Detractorii şi-au urmărit scopul. Bunul părinte Gherasim Bica a cunoscut oprobriul autorităţilor nedrepte care l-au întemniţat şi i-au lovit sufletul. Considerat criminal de război, Gavril Gherasim Bica a fost condamnat la 12 ani de detenţie grea pentru "găzduirea şi hrănirea unui ofiţer fugar care desfăşurase activitate intensă contra clasei muncitoare". Până în preajma morţii sale sistemul opresiv comunist l-a avut în vedere, notând orice "musafir", corespondenţă ori deplasare a fostului monah. Când ucenicul său, Bartolomeu Anania, a revenit în ţară din perioada peregrinărilor prin Statele Unite ale Americii, colaboratorii Securităţii informau, într-o notă operativă, că "musafirul" îi lăsase în dar un Almanah tipărit dincolo de ocean cu nume incomode regimului şi texte neagreate în contextul respectiv. În declaraţii şi adrese paralele se cereau colaboratorilor Securităţii informaţii precise despre Bartolomeu Anania, "să urmărească comportarea lui Anania pe timpul cât este în Cacova Ierii, persoanele pe care le contactează şi preocupările pe care le are...".

Am avut bucuria să-l întâlnesc pe Gherasim Bica într-un moment încărcat de semnificaţii. Era la începutul lui februarie 1993, pe Dealul Feleacului, în apropierea Clujului. Cu mare alai era aşteptat arhimandritul Bartolomeu Anania, care avea să primească a doua zi darul arhieriei în Catedrala Arhiepiscopală din Cluj-Napoca. Expulzat cu mulţi ani înainte din acel oraş, fostul lider al studenţimii clujene revenea în demnitatea de arhipăstor, el, fostul deţinut care purtase lanţuri în temniţa Aiudului din pricina răutăţii oamenilor. Printre cei veniţi pe Dealul Feleacului era prezent şi un bătrân, peste care trecuseră vijeliile unui veac zbuciumat. El însuşi cunoscuse durerea şi însingurarea într-o lume care nu-i era prietenoasă, în care s-a aflat de multe ori în cea de-a doua parte a vieţii, pe margine de prăpastie. Deşi nu mai vieţuia la Polovraci, el reprezenta Polovraciul, locul de suflet al noului ales arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului. Când l-a revăzut, arhimandritul Bartolomeu Anania s-a reîntâlnit cu tinereţile lui pierdute şi gândul l-a purtat măcar pentru câteva clipe pe Cheile Olteţului şi prin poienile de la poalele munţilor Parângului, unde ucenicise ca novice întru cele ale duhului la începutul anilor â40.

După înmormântarea de la Cluj din 3 februarie 2011, am aflat că vlădica Bartolomeu Anania l-a prohodit la Curtea de Argeş pe Gherasim Bica în noiembrie 1996, împreună cu episcopul Calinic Argatu, căruia se datora şi prezenţa monahului pe Dealul Feleacului, în anul de graţie 1993.

Gherasim Bica a strălucit prin multa bunătate şi grijă permanentă arătate pentru alţii. Oameni ca el nu sunt prea mulţi în aceste vremuri, cum nu erau nici în anii din urmă. Aflat în poienile veşniciei, nădăjduim că va primi răsplata iubirii şi slujirii sale, bucurându-se în ceruri că oamenii nu l-au uitat, iar lucrarea nu i-a fost zadarnică.