Pentru o rânduială vizuală în biserici

Părintele Constantin Galeriu (născut chiar în această zi, de 21 noiembrie), cel pe care îl invocăm adesea ca model de bune practici duhovnicești, recurgea la varii me­tode care mai de care mai inventive, mai necon­venționale pentru a face cateheză între oameni de toate categoriile sociale, generaționale, intelectuale. Dar și pentru a deschide orizontul cultural - prin conexiuni surprinzător de vii - al celor care îi căutau proximitatea harică.

La Biserica „Sfântul Silvestru” întâlneai o paletă amplă de credincioși: artiști sofisticați și oameni simpli, etnici rromi din cartier sau expați, preșcolari și pensionari, gospodine și academicieni, polițiști și masoni, politicieni și străini (de Ro­mânia și de Crezul ortodox), studenți și comer­ci­anți, ambasadori și șomeri. Era un val uman pes­triț, polimorf, care unduia prin biserică, prin curte, dar și în jurul casei parohiale, generând o fo­ială continuă. Părintele Galeriu, ca o cometă al cărei cap era chiar el - coada fiind formată din­tr-o suită de creștini surescitați, care se îmbulzeau să prindă un loc mai prielnic -, vorbea cu ei, se oprea, pornea din nou, se întorcea, gesticula, medita, se închidea în casă, ieșea iarăși în pridvor. Pe scurt, bunul părinte realizase că ajunsese cap­tiv într-o formă de iubire continuă, că era încă­tușat în colivia sufocantă a dragostei duhov­nicești a celor mulți. Iar el știa asta, amânând sine die „evadarea”...

Primea o sumedenie de lucruri pentru el și biserică: mici obiecte de cult, suveniruri, vase, cru­ciu­­­lițe, odoare modeste, dar mai ales icoane. Unele chiar scumpe, iar acestea erau cu atât mai nereușite. Adică nu prezentau nici valoare artistică, nici fior duhovnicesc. Este drept că nu se poate una fără alta - deși am mai văzut icoane doar „frumoase”, asemeni unui mort bine fardat, care însă nu transmiteau nimic substanțial: nici o informație despre lumea tainică de dincolo de orizontul culorii și al penelului. Lucrări bidimensionale, cadre vopsite cu oarece meșteșug gata să-ți ia ochii, fără profunzime meditativă, fără să te pună pe gânduri, fără să te „zgâlțâie” în obiș­­nuințele tale domestice legate de reprezentarea vizuală a credinței, a poporului ceresc, a di­­namicii divine din Evanghelii.

Mai erau și tablourile pietiste, în stilul lui Irineu Procenko, mai erau și reproducerile căznite după celebrele icoane făcătoare de minuni din Sfântul Munte, mai erau și reprezentări necon­venționale în genul artei soților Marian și Victoria Zidaru, care erau atunci în mare vogă... În fine, ați înțeles ideea: stive de icoane treceau când și când de ușa Altarului, spre sfințire, iar apoi se cereau a fi puse la închinare. Iar părintele Galeriu ce făcea? Lua icoana cu pricina și o expunea câ­teva zile la loc de cinste, astfel încât donatorul evla­vios să aibă o mângâiere directă. Apoi icoana începea treptat să călătorească îndărăt spre naos, mai apoi spre pronaos, de unde, într-o bună zi, dispărea. „Unde e icoana donată de noi, părinte?” „Este la loc sigur”, răspundea cu tâlc, cu subîn­țe­les, părintele Galeriu. Apoi, cu timpul, lumea fie uita, fie înțelegea: nu era locul acelei icoane la închinare, în mijlocul bisericii, între atâția ochi și inimi căutând cu înfrigurare reprezentarea Cerului. Pentru că nu era, cu adevărat, o icoană.

Pavel Florenski spunea că icoana trebuie să fie pătrunzătoare. Și de aici încolo aș evita de­scrierea ei în registrul teologiei de catedră, căci teoria o știm cu toții. Însă practica ne pune reale dificultăți. Altminteri, cum să explici sumedenia de reprezentări obscure, majoritatea necanonice sub aspect dogmatic, dar și ca abatere de la normele artistice în sine? Știm că Dionisie din Furna (secolul al 18-lea) a fost foarte explicit, chiar mi­nu­țios în această direcție, excluzând - prin el - po­sibilitatea de a pierde busola... Însă întâlnim icoane pictate fără talent, pur mecanic sau, mai grav, la impresionare maximă: Maica Domnului cu șiroaie de lacrimi pe obraz, Mântuitorul în­vi­ne­țit de lovituri, cu ochii dați peste cap, în atitudine de rugăciune pioasă, cu cătușe la mâini și frun­tea însângerată de ghimpi - un întreg instru­mentar de desfigurări și practici barbare se revar­să din respectivele imagini. Sfinții, și ei prigoniți a doua oară prin chipurile lipsite de transparența harului, prin gesturi nefirești, prin detaliile stângace ale trupurilor, ale fețelor, ale veșmintelor, ale peisajelor etc. Lemne colorate, nimic mai mult, hârtie încerneluită, sticlă mâzgălită... Hieratismul personajelor sfinte este înlocuit, ca în tablourile religioase, cu figuri cât mai umanizate, chipurile plăcute ochiului. Și atunci? Spre ce ne îndreptăm?

Fără să îngroș tușa, aș pleda pentru o rânduială vizuală, unitară în duh și exprimare, în bisericile noastre. Nu o „poliție vizuală”, ci o intensă muncă de lămurire cu preoții și credincioșii asupra a ceea ce înseamnă icoană ortodoxă, mobilier bise­ricesc, recuzită liturgică, felurite obiecte în biserică, florile (naturale sau de plastic), mușa­malele, covorașele, ștergarele și pernuțele brodate. Căci calitatea reprezentărilor vizuale cerești (inclusiv liturgice) arată calitatea însăși a credinței noastre, ce fel de chip are Dumnezeul adorat în imaginarul ini­mii noastre colective. Iar dacă Îi punem în față aceste „oglinzi” iconografice, sunt mari șanse ca Dumnezeu Însuși să nu Se recunoască în nici una din ele. Și să Se uite mirat la ceea ce oamenii au înțeles despre El, mai ales după Întrupare...