Phoenix nu mai renaște din propria cenușă

Moartea lui Nicu Covaci, sufletul trupei etno-rock Phoenix, formație care a încântat vreme de jumătate de secol inimile românilor, a prilejuit dezbateri încinse în mediul online privind înhumarea sau incinerarea acestuia. În bula mea din rețelele sociale au fost duse adevărate lupte de idei pe marginea subiectului. În cele din urmă, marele chitarist și compozitor a fost îngropat „cu popă”, în pământul Banatului care l-a odrăslit acum 77 de ani. Deși impresarul formației, Raluca Talasman, a infirmat categoric faptul că a existat o dorință exprimată de Nicu Covaci de a fi incinerat, dezbaterile au continuat la foc automat. Până la urmă Ivona, soția decedatului, a decis că acesta va fi îngropat creștinește, în pofida declarațiilor colegilor de trupă (Costin Adam) care afirmau că liderul lor și-ar fi dorit ca cenușa să fie aruncată o parte în Marea Mediterană, pe coasta Spaniei, iar cealaltă parte să rămână în România, lângă urna funerară a mamei sale, Tamara.

Dorința testamentară a omului este un lucru de netăgăduit, în sensul respectării ei ad litteram, nu? Cu alte cuvinte, ce lasă omul cu limbă de moarte trebuie îndeplinit, pe cât posibil, de către cei rămași în viață. Este vorba aici despre expresia libertății și a ultimei sale dorințe, fapt care cel mutat dincolo ține morțiș să se îndeplinească. În cazul de față, admițând că marele muzican și-a dorit incinerarea, lucru exprimat în ultimele sale momente de luciditate, de ce urmașii săi ori legatarii testamentari nu îi respectă dorința? Mai mult, de ce unii creștini au pledat cu fermitate pentru schimbarea sensului ultimei dorințe a celui decedat, optând pentru îngropare chiar în detrimentul unei voințe postume? Putem noi modifica, după cum ne place, sensul libertății exprimate ca atare de cineva? Și asta din considerente strict religioase? În contul mortului?

Incinerarea nu este o practică admisă, nici măcar tolerată tacit de Biserica Ortodoxă. Sufletul și trupul alcătuiesc o unitate de nedespărțit (doar temporar, până la Judecata de Apoi), prin care lucrează mântuirea pe pământ și se bucură apoi de realitatea Împărăției, după învierea de obște tot împreună, cu un trup transfigurat. Pornind de la cazul incinerării unui profesor și demnitar român, Grigore Trancu-Iași, sfântul dogmatician Dumitru Stăniloae scria așa: „În arderea trupului se manifestă pur şi simplu instinctul păcătos şi absurd de a destrăma credinţa creştină. Ea arată o totală necredinţă în Dumnezeu şi în demnitatea omului, făcut după chipul lui Dumnezeu. Ea descoperă un suflet pustiu de orice credinţă, găsind în cenuşă şi în praf simbolul cel mai nimerit al pustiului din el. Căci actele noastre au şi funcţia de a simboliza credinţele noastre. Cine respectă trupul, chiar mort, îşi simbolizează prin aceasta credinţa în veşnicia lui, iar cine lasă să i se ardă trupul arată că nu crede în nimic” („Incinerare”, Telegraful Român, an LXXXVIII, nr. 3, 14 ian. 1940). Mai mult, Sf. Apostol Pavel ne vorbește explicit în Epistola întâia către Corinteni: „se seamănă (trupul) întru stricăciune, înviază întru nestricăciune; se seamănă întru necinste, înviază întru slavă, se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere; se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc”.

Care creștin, așadar, poate contesta cele de mai sus? Nici unul. Ce te faci însă cu tema libertății? Dacă cel în cauză a dorit cre­ma­țiunea și tu, rudă sau prieten, îi schimbi dorința și îl îngropi, această faptă „bună” nu cred că se mai socotește în contul celui răposat, care nu și-a dorit-o. Cu ce îi schimbă procesul mântuirii dacă el nu și-a dorit asta? Nu este decizia lui, este decizia altuia în contul lui. Și, atenție, cazul acesta nu seamănă cu cel al paraliticului purtat pe pat de lemn de către patru prieteni în fața lui Hristos, spre vindecare, deoarece toți cei cinci erau credincioși, sperau în tămăduire, Mântuitorul numindu-l pe nefericitul întins pe scândură „Fiule!”, așa cum inspirat a tâlcuit Părintele Patriarh acest episod evanghelic.

Deci, dacă omul nu vrea, el trebuie obligat? Chiar și atunci când nu se mai poate exprima, mort fiind? Dumnezeu primește acest act de acceptare a învățăturii Sale privind înhumarea, chiar dacă s-a făcut fără voia, ba chiar împotriva voinței celui în cauză? Se poate mântuire cu forța? Așa după cum dragoste cu forța nu există, nici mântuire cu forța nu se poate concepe... Mai mult, Hristos nu a silit pe nimeni să urce pe cruce, nu a obligat pe nimeni să-I urmeze. Spune clar Domnul: „Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea...” (Marcu 8, 34). Nouă acum ne rămâne doar să ne bucurăm de cântecele lui Nicu Covaci, de testamentul său sonor, care așa zice, prin versurile lui Foarță & Ujică: „Fie să renască numai cel ce har / Are de-a renaște curățit prin jar / Din cenușa proprie și din propriul scrum / Astăzi ca și mâine, pururi și acum”.