Piciorul teologiei academice şi ţepuşa limbii greceşti

Într-o vreme nu foarte în­depărtată de timpu­ri­le noastre, înaintaşi i­­luştri ai teologiei aca­de­­mice de care ne bucurăm as­tăzi, cum ar fi pr. Petre Vin­ti­les­cu sau pr. Dumitru Stă­ni­loae, mânuiau cu dibăcie suliţa lim­bii greceşti, plăsmuită par­că anume de Bunul Dumnezeu să fie o măiastră liră a Du­hu­lui, în agon-ul academic în care şi-au jertfit o bună parte a vie­ţii lor înţelegătoare şi lu­cră­toa­re. Teologia lor de înaltă ţinută s-a datorat, fără doar şi poate, ca­rului de foc duhovnicesc în ca­re Dumnezeu i-a aşezat, dar vâr­ful de lance al rostirii lor răs­picat teologice a fost neînce­ta­tul recurs la izvorul nesecat al limbii greceşti, atât din Scrip­turi, cât şi din Părinţii Bisericii.

Aşa stând lucrurile, m-am gân­dit că este momentul şi lo­cul pentru a face încă o pledoa­rie pentru studierea mai te­mei­ni­că în învăţământul teologic a lim­bilor clasice, în general, şi a lim­bii greceşti, în special. Pen­tru mulţi, studierea limbii gre­ceşti pentru înţelegerea temei­ni­că a teologiei este un truism, un lucru de la sine înţeles, iar ple­doaria mea ar fi superfluă. La urma-urmei, te poţi îm­păr­tă­şi de adâncimile literaturii lui Dostoievski dintr-o traduce­re bună în limba română, dar nu te poţi numi specialist în Dos­toievski fără cunoaşterea lim­bii ruse în care el a scris. De a­semenea, poţi fi un fervent con­sumator de Shakespeare, Char­les Dickens sau James Joyce în excelente traduceri ro­mâ­­neşti, dar cu asta nu-ţi asi­guri statutul de specialist în li­te­ratură engleză. Pentru a pu­tea vorbi în termeni rezonabili des­pre lirica shakespeariană, îţi sunt necesare solide cu­noş­tin­ţe de limbă engleză. În ace­laşi fel, atunci când vorbim de te­ologia academică, accesul la iz­voare biblice şi patristice - mult citate, dar puţin citite -, nu se poate face fără limba grea­că decât la nivel de super­fi­­cialitate şi de impostură. Şi to­tuşi, acest lucru se întâmplă: lim­bile clasice sunt astăzi exi­la­­te la marginea învăţământului teologic, atât de îndepărtat, în­cât nici măcar unui doctor în te­o­logie astăzi nu i se mai cere cu­noaşterea limbii greceşti. Fi­ra­va prezenţă a limbilor clasice în primii ani de studiu teologic, în­tr-un plan de învăţământ în­ghe­suit şi dezolant, parcă îi po­ten­ţează şi mai tare starea de be­jenie în care au împins-o, cu şti­inţă sau fără ştiinţă, cei răs­pun­zători, în ciuda faptului că Sfân­tul Sinod al Bisericii noastre a inclus limbile clasice în lis­ta disciplinelor fundamenta­le obligatorii pentru învăţă­mân­­tul teologic.

Ţin să spun însă răspicat: pen­tru ca cineva să devină un bun preot, nu este nevoie să cu­noas­că limba greacă! Nu vii­to­rii preoţi, în calitatea lor de pre­oţi, au nevoie să ştie bine gre­ceşte şi latineşte, ci viitorii te­ologi, atunci când vorbim de te­ologie academică. Sunt cei ca­re ne vor reprezenta Biserica la în­tâlniri ştiinţifice, care vor a­vea de dat răspunsuri în media bi­sericească, cei care vor în­drep­ta cărţile de slujbă, cei ca­re ne vor fi profesori de teologie, ba chiar şi ierarhi. Dar sunt şi cei care vor avea de dat răs­punsuri la probleme de ac­tu­­alitate în interiorul Bisericii noas­tre. Foarte mulţi dintre te­o­­lo­gii de astăzi consideră că pro­blemele pot fi rezolvate şi fă­ră un minimal recurs la lim­ba greacă. Şi totuşi, le este greu să lovească cu piciorul în ţe­pu­şă, atunci când au de lămurit - sieşi sau altcuiva - cum este co­rect: „proroc“ sau „prooroc“? Zi­cem „slujire duhovnicească“ sau este mai potrivit „slujbă cu­­vântătoare“ (gr. logiki latre­ia)? „Miluieşte-ne“ sau „mântu­ieş­te-ne pe noi“ (gr. sōson imas)? Ce înseamnă că-I cerem lui Dumnezeu în ectenii „sfârşit ne­înfruntat“? Dar „catavasiei“ de ce-i zice „catavasie“ (gr. ka­ta­­vasis)? Dar ce înseamnă „drepţi“ din adresarea solemnă „În­ţelepciune! Drepţi!“? În­seam­­nă „drepţi“ în sens me­ta­fo­ric - adică să încercăm să fim „drepţi“ (gr. dikaioi) în cugetele noas­tre, pregătindu-ne să-L as­cul­tăm pe Hristos întru E­van­ghe­lia Sa -, sau în sens foarte con­cret - adică să stăm în po­zi­ţie de drepţi (orthoi)? „Şi, dacă es­te poziţia de drepţi… pentru ce atunci, Părinte, îngenun­chea­ză lumea la Sfânta E­van­ghe­lie, mai ales că am citit şi în car­tea de canoane că duminica, la Liturghie, nu se stă în genunchi?“

De bună seamă, preotul o­biş­­nuit căruia i se adresează ast­fel de întrebări, dacă este o­nest, îşi va declina com­pe­ten­ţe­le şi-l va trimite pe credinciosul cu­rios la profesorul de teologie, pen­tru lămuriri de specialist. Dar ce te faci dacă profesorul de teologie este necunoscător, spu­nându-ţi că se scrie „proo­roc“, fiindcă - zice el - vine de la ver­bul grecesc pro oraō, care în­seam­nă „a vedea de dinainte ce­le ce se vor întâmpla“? Ac­eas­tă eroare, ale cărei origini se pierd din manual în manual pâ­nă pe la începuturile secolului trecut, este învăţată fără dis­cernământ până astăzi în me­diile noastre teologice. De­si­gur, doar o minimală ştiinţă a lim­bii greceşti îţi va spune că nu este aşa: pro-oraō nu a fost fo­losit niciodată în limba grea­că pentru acţiunea de „a proo­roci“, iar în greceşte „pro(o)ro­cu­lui“ îi zice prophitis, iar ver­bu­lui „a prooroci“ îi zice pro­phi­tev. Deci, cu „pro(o)roc“ nu are nici o legătură etimologică.

Cu siguranţă, recursul la in­stru­­mentarul filologic nu trebuie confundat cu teolo­ghi­si­rea, mai ales că „Dumnezeu a a­rătat nebună înţelepciunea a­ces­tei lumi“. Dar am convinge­rea că acest instrumentar, li­mi­­­tat la a exprima şi fără pre­ten­­ţia de a cuprinde teologic, poa­te contribui semnificativ la a­tenuarea alunecării înspre for­me înţepenite şi neînţelese, da­că ne preocupă şi ne asu­măm cu adevărat dimensiunea în­văţătorească a slujirii noastre pe acest pământ.