Pietre, spini, pălămidă și rodirea pământului bun

Evanghelia Duminicii a 21-a după Rusalii ne invită la meditație profundă, pe noi, care ne gândim atât de puțin la cele ale sufletului, fiind preocupați de grijile lumii care ne înăbușă și ne acoperă.

Mântuitorul a ales să le vorbească contemporanilor într-o altfel de manieră decât cea obișnuită, rostiri al căror înțeles profund s-a întâlnit adeseori din nefericire cu inima împietrită a ascultătorilor, refractari față de cuvintele vieții veșnice. Așa ne-au rămas aceste pilde pline de învățături şi adevăruri înalte.

Pilda semănătorului este cunoscută de oamenii truditori ai pământului a căror activitate se regăsește în conținutul ei. Cei care am avut tangență cu astfel de activități ne amintim etapele expuse de Mântuitorul în cuvântul Său, mai ales acum, la vremea culegerii roadelor.

Astăzi însă, semănătorii nu mai ies să semene cu drag. Constatăm cu mâhnire că multe dintre pământurile mănoase nu mai sunt cultivate, ci părăsite, unele de ani buni, ceea ce arată indife­rență mai ales în ultima vreme, fiii neamului nostru preferând să meargă la lucru departe de casă, iar pământul părinților și strămoșilor să rămână neîngrijit.

Mântuitorul a rostit ucenicilor Săi și tuturor celor care Îl ascultau cuvintele: Ieșit-a semănătorul să semene sămânța lui (Luca 8, 5).

Le-a vorbit în pilde, iar pe unele le-a și tâlcuit, întrucât oamenii aveau nevoie de îndrumare pentru a înțelege, unii nu aveau puterea de a primi în mod direct învățătura, iar alții nu reușeau a înțelege adâncimea acestor lucruri.

 Din exegeza patristică păstrată peste veacuri reținem că sămânța pe care a semănat-o Fiul lui Dumnezeu este cuvântul propovăduirii Împărăției cerurilor. Cuvântările pe care le-a rostit oamenilor încep adeseori: „...asemenea este Împărăția cerurilor cu un om bogat...”, sau „...cu zece fecioare...” și așa mai departe.

Cele referitoare la Împărăția lui Dumnezeu erau de fapt cuvintele Semănătorului care semăna în țarina mântuirii, în inimile tuturor celor care Îl ascultau.

Mântuitorul a identificat patru tipuri de pământ, patru feluri de receptare a acestor cuvinte, întrucât nu se referea doar la pământul pietros întâlnit în Țara Sfântă, locul Său de naștere, unde călătorea împreună cu ucenicii, ci la un ogor al inimii, la firea omului, la felul de a fi al fiecăruia.

Primul loc al semănatului este cel de lângă drum, și ne spune Mântuitorul că sămânța a fost călcată în picioare, iar păsările cerului au mâncat-o. Observați adeseori în grădini, când roadele se întâlnesc din belșug, multe păsări și mulți dăunători care încearcă să strice ceea ce oamenii au trudit luni și săptămâni la rând.

În unele locuri, multe dintre roadele pământului, chiar pomi roditori, vie, legume și felurite roade sunt protejate cu plasă pentru a nu fi stricate de păsările cerului, uneori foarte agresive. Așa s-a întâmplat și în cuvintele Evangheliei, unde păsările au luat sămânța înainte de a încolți, iar alții, venind și fiind aglomerație pe drum, au călcat sămânța în picioare și nu s-a mai putut dezvolta.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că păsările răpitoare sunt duhurile răutății cele din văzduh, sunt neprietenii și slujitorii întunericului, care umblă răcnind asemenea leilor, căutând pe cine să înghită.

Într-o altă situație, sămânța a căzut pe pământ pietros. Cine dintre noi, punând sămânța în fața casei, unde sunt pietre multe sau o bucată de beton rămasă de mult, așteaptă rod bogat? Uneori semințele încolțesc și se dezvoltă până la o anumită stare, iar după aceea, îndată se usucă, pentru că nu au rădăcină.

Pe de altă parte, a fost sămânța care a căzut între spini, pălămidă și buruieni. Ea a crescut, dar când să aducă rod, a fost înăbușită de mulțimea buruienilor și a spinilor, mai mulți și mai puternici decât fragila plantă, și aceasta n-a putut să aducă rod până la urmă.

Doar o parte a cuvântului lui Dumnezeu a căzut în pământul bun, în suflete curate, aducând rod însutit.

Pentru a înțelege mai bine profunzimea acestor cuvinte, trebuie să mărturisim că mulți dintre noi avem o foarte bună părere de sine. Aproape fiecare se consideră perfect și suntem adeseori disprețuitori față de ceilalți. Considerăm că suntem grâul cel bun, sămânța cea curată, iar ceilalți sunt neghinele. Avem întotdeauna o foarte bună părere despre noi înșine și una contrară față de ceilalți. Ne este greu să ne așezăm în stare de smerenie și să vedem în ceilalți lucrarea lui Dumnezeu.

Mântuitorul Hristos S-a și adresat ucenicilor Săi, spunându-le această pildă pentru cei care se considerau drepți și îi disprețuiau pe alții. Dintru început trebuie să recunoaștem că în fiecare suflet a fost sădită sămânța cea bună, Cuvântul lui Dumnezeu, dar a venit potrivnicul binelui și a semănat gânduri rele, indiferență, nepăsare, depărtare de Dumnezeu și uneori chiar lepădare de El, apostazie tacită, termenul fiind de mare actualitate.

Fiecare trebuie să se considere, din smerenie profundă, loc pietros, unde sămânța a căzut, a rămas o vreme, poate s-a dezvoltat puțin, dar nu a putut aduce rod pentru că nu avea rădăcina puternică, sau ne putem considera năpădiți de spini și de buruieni, neajungând la maturitate duhovnicească din pricina grijilor, a plăcerilor lumii, a unei excesive preocupări față de mulți­mea lucrărilor, proiectelor, intențiilor care ocupă timpul și gândul, nelăsând cale liberă pentru apropierea de Dumnezeu.

Pilda ne invită la o atentă primire a cuvântului lui Dumnezeu, pentru că noi suntem, în parte, tipologiile sau felurile de pământ care au primit sămânța, dar n-au lăsat-o să se dezvolte și să ajungă la maturitate, la rodire deplină, decât într-o oarecare măsură, adică a patra parte dintre cele amintite de Mântuitorul Iisus Hristos.

Sfinții Bisericii, în primul rând Sfântul Ioan Botezătorul, vorbesc despre rodirea duhovnicească, iar Prietenul Mirelui  spune clar că cel care nu face roadă bună este asemenea pomului care se aruncă în foc și arde. „Iată securea stă la rădăcina pomilor şi tot pomul care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc” (Matei 3, 10).

Suntem chemaţi să rodim, să facem fiecare dintre noi câte ceva pentru a aduce răspuns bun înaintea lui Dumnezeu. Printre cei care reprezintă sămânța căzută în pământ bun, care a făcut rod însutit, sunt cei care au urmat lui Hristos în tăcere și smerenie, care au lucrat pentru a face cunoscută învățătura de credință în vremurile grele ale începutului istoriei creștine și ale persecuțiilor. În perioada de început a Bisericii au făcut misiune scriitori bisericești, unii dintre ei trecuți în rândul sfinților, care au scris nenumărate cărți, apologii, scrisori întru apărarea dreptei credințe. Îl amintim pe Origen, cu aproximativ 6.000 de scrieri (poți scrie o carte doar cu titlurile acestor scrieri), unele elaborate și altele mai scurte, dar toate rânduite întru apărarea credinței, într-o vreme de persecuții înverșunate.

Câte alte fapte asemenea, roditoare, de atunci până în vremea noastră, nu se întâlnesc, când Dumnezeu îți descoperă oameni cu frică de poruncile Lui, care primesc în casa lor pe cei mai săraci decât ei și îi așază la masă, când vezi un preot care se ostenește într-un sat cu puține familii să împodobească casa lui Dumnezeu ori să facă lucrare filantropică în vremuri dificile. Să fie păstor și părinte!

Unul dintre profeții Vechiului Legământ, Ieremia, în capitolul V, spunea cuvinte grele poporului din sânul căruia a odrăslit: Ascultați acestea, popor nebun și fără inimă! Ei au ochi și nu văd, urechi au, dar nu aud (Ier. 5, 21).

Oare nu putem și noi să ne considerăm la fel, neavând inima deschisă ca un receptacol la cuvintele Mântuitorului, așa cum s-a întâmplat atunci când nu-L ascultau pe Domnul?

Suntem adeseori pământ neroditor. Sămânța aruncată de Fiul lui Dumnezeu în lume, adică Cuvântul Evangheliei, rămâne neroditoare pentru că noi nu lucrăm pentru a o înmulți, de aceea s-a spus atât de clar că cei care știu și împlinesc, mari se vor chema în Împărăția lui Dumnezeu, iar ceilalți, la rândul lor, mici se vor chema, adică neîmplinitorii, neroditorii, cei care nu reușesc să fie pământul cel bun amintit de Mântuitorul. Recunoaștem că păcatul, de multe ori, întunecă mintea și inima și ne desparte de Dumnezeu.

Evanghelia acestei duminici ne îndeamnă să fim pământ roditor, bun, în care cuvântul ei va găsi ecou și faptele vor fi pe măsură. Să nu ne asemănăm cu cei de pe lângă drum, sau de pe piatră, ori din mijlocul spinilor, care nu au primit cuvântul mântuitor și s-au lipsit de comuniunea cu Dumnezeu.

Să rânduiască Domnul ca măcar într-un anumit moment al vieții, în ceasul al unsprezecelea, să devenim roditori, pentru a nu ne prezenta nepregătiți înaintea Lui.