Pildă de jertfă și iubire în vatra binecuvântată a Agapiei

Toate locurile de închinare îl cheamă pe om să se apropie de Dumnezeu.

Atât altarele vestite ale lumii, cât și cele de-a dreptul necunoscute au aceeași relevanță, iar chemarea adresată, dintr-un loc sau altul, de slujitorii Bisericii care propovăduiesc Evanghelia se îndreaptă, până la sfârșitul veacurilor, către cei care doresc să devină următori ai Mântuitorului și fii ai Luminii.

În mod special, mănăstirile au un rol aparte în îndrumarea sufletelor pe calea mântuirii, întrucât acolo trăirea duhovnicească este intensă, iar viețuitorii lor, fie monahi, fie monahii, se așază mereu în stare de jertfă, căci, într-o lume predispusă morții, monahul moare lumii pentru a dobândi Învierea. Astfel, omul își redescoperă menirea de a dărui totul, chiar și pe sine însuși, lui Dumnezeu.

Monahii nevoitori sunt alt fel de martiri. Ei făgăduiesc că își vor purta crucea până la sfârșitul zilelor, luptându-se cu neputințele firii omenești căzute, după cum ne încredințează Sfântul Nicodim Aghioritul în lucrarea Războiul nevăzut.

O astfel de luptă nu se încheie nici­decum în această viață, iar biruința monahului este agonisită doar prin pocăință și lacrimi. Inclusiv cei virtuoși, care s-au ferit de păcate și au stat departe de țărână, vor fi într-un fel sau altul asaltați, pentru că războiul duhovnicesc are felurite forme, unele mai subtile decât altele, care nu vor înceta să ademenească pe orice ostaș luptător al lui Hristos, după cum ne învederează Sfântul Apostol Pavel: „Luați aminte, dar, la Cel ce a răbdat de la păcătoși, asupra Sa, o atât de mare împotrivire, ca să nu vă lăsați osteniți, slăbind în sufletele voastre. În lupta voastră cu păcatul, nu v-ați împotrivit încă până la sânge. Lupta voastră nu este asupra stăpânitorilor acestei lumi” (Evrei 12, 3-4).

Tot Apostolul neamurilor spune efesenilor: „Lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății, care sunt în văzduh” (Efeseni 6, 12).

Dacă privim în istoria așezămin­telor călugărești ale vechii Palestine, ori ale Muntelui Athos, sau din alte colțuri ale pământului, ne întâlnim cu nevoințele marilor împărați ori demnitari, înalților funcționari de la curțile imperiale și ale celor care au avut felurite ranguri și demnități lumești. Pe acestea părăsindu-le, au adeverit că mai mare dragoste decât cea îndreptată către Hristos nu este.

La noi, în pământul românesc, mănăstirile au avut, pe lângă rolul misionar și liturgic, și menirea de a fi cetăți de cultură, unde au înflorit manuscrisele, cântul, artele, pictura, orfevrăria, cronicile și altele asemenea.

Între vechile lavre, Mănăstirea Agapia, cu istoria-i de câteva veacuri bune, este un exemplu grăitor în acest sens! Acolo au trăit călugări sihaștri, sfinți care s-au nevoit prin pădurile dimprejur, monahi și monahii care s-au întâlnit cu sfinții bineplăcuți lui Dumnezeu, tăinuiți prin rânduială dumnezeiască, care nu puteau fi văzuți de către oricine. Așa se întâmpla odinioară prin munții Agapiei, care duceau către peștera Cuvioasei Teodora de la Sihla, Râpa lui Coroi și alte tărâmuri ale nevoințelor.

Așadar, cu negrăitele ei daruri duhovnicești, arătate în trecute vremuri, dar și în vremea noastră, Agapia a devenit un loc al liniștii, căutat de intelighenția românească, fie că venea de la Iași, fie de la București ori din alte locuri.

Slujitori ai Bisericii, pictori, scriitori, muzicieni, universitari, mânuitori ai penelului și condeiului ori savanți recunoscuți, medici și dascăli de renume s-au apropiat de Agapia.

Dacă cineva s-ar încumeta să întocmească o listă cu marii oameni care au poposit la Agapia, îi va trebui mult timp și cercetare asiduă pentru a nu uita pe vreunul dintre ei, câțiva dintre aceștia strălucind, cu precădere.

După ce a devenit mănăstire de călugărițe, prin hotărârea Mitropolitului Veniamin Costachi al Moldovei, într-un răstimp de peste două veacuri, Agapia a cunoscut momente de mari împliniri și evenimente pe măsură.

Biserica mare a mănăstirii, ctitorită de hatmanul Gavriil, fratele domnitorului Vasile Lupu, a fost împodobită cu pictura unuia dintre marii zugravi de subțire, care, puțin cunoscut la început, a devenit celebrul pictor Nicolae Grigorescu.

Fără să fi fost atras de măiestria bizantină a chipurilor hieratice, Nicolae Grigorescu a adaptat pictura stilului renascentist, cu frânturi de specific românesc, căutând în zonă chipuri ale călugărițelor, despre care el însuși mărturisea că se poate să fie asemenea îngerilor, sau a unor țărani din partea locului, spre a-i zugrăvi, după fața lor, pe sfinții mari ai Bisericii, așezați cuviincios în picturile lui.

Mănăstirea a avut nevoie, însă, îna­inte de toate, de o bună organizare. În istoria ei s-au reținut numele și faptele unor stareți de demult și ale starețelor din ultimii 200 de ani care au trecut prin vâltoarea vremii.

Cercetând istoria mănăstirii, descoperim nume care ar putea face parte dintr-un pateric românesc, deși nu toate sunt foarte cunoscute. Totuși, în documente și în amintirea chinoviei au rămas multe chipuri pline de lumină, din a căror viață se cuvine să învățăm. De aceea, Agapia s-a bucurat de atenția multor ierarhi ai Moldovei și nu numai. Din vechile documente ori din însemnări sporadice, eviden­țiem câteva exemple.

Când o delegație a ajuns la Ierusalim, în anul 1871, după o călătorie anevoioasă, Patriarhul Chiril al Ieru­salimului a oferit Agapiei, prin stareța Tavefta Ursache, care era însoțită de șase monahii din sobor, o cruce de argint aurit, ornată cu pietre, având o părticică din Sfântul Lemn al Crucii Mântuitorului. Însoțit de o carte patriarhicească scrisă în elină, darul exprimă atenția Patriarhului Ierusalimului față de importanta mănăstire a Moldovei.

Mitropolitul Moldovei Calinic Miclescu, care aprecia lucrarea din vestita lavră, a distins pe stareța ei, în anul 1867, cu rangul de arhimandrită.

Episcopul Narcis Crețulescu notea­ză în paginile sale că atât crucea de aur, cât și cârja stărețească erau oferite maicii Tavefta de către Mitropolitul Calinic, în semn de mare cinstire.

La doar câțiva ani după aceea, Sfântul Mitropolit Iosif Naniescu o aprecia în mod deosebit pe stareța Tavefta Ursache, precizând că, atât prin ofrandele adunate de soborul mănăstirii, cât și prin dragostea față de cei aflați în suferință, manifestată prin trimiterea monahiilor spre a-i îngriji pe cei bolnavi, a dat dovadă de simțăminte nobile, vrednice de toată lauda. De altfel, implicarea călugări­țelor din Agapia în momentele dificile ale războiului pentru independență și ale celor care au urmat este arhicunoscută. Toate acestea se datorează în parte vrednicelor starețe ale mănăstirii, care au cârmuit cu înțelep­ciune și trezvie duhovnicească obștea.

Dintre starețele Mănăstirii Agapia, unele s-au remarcat printr-o lucrare administrativă rodnică, dar și prin viață spirituală intens trăită, lucrând ani mulți la înflorirea Agapiei, cu împliniri pe măsură.

Cea mai îndelungată perioadă de conducere din istoria Agapiei a avut-o stavrofora Eustochia Ciucanu. O stăreție numai cu un an mai scurtă a fost cea a monahiei Elisabeta Costachi, sora Mitropolitului Veniamin Costachi, care a cârmuit în perioada 1803-1834.

Au mai fost și alte stăreții rodnice, spre exemplu Tavefta Ursache, care s-a ostenit 26 de ani, ori Elisabeta Cerchez, din cunoscuta familie cu același nume, stareță în perioada 1893-1904, și altele.

Le-am cunoscut pe ultimele patru starețe ale Agapiei, două dintre ele cu lungi perioade de slujire în ascultarea amintită: stavrofora Veronica Constantinescu (1950-1960), pe care am prohodit-o în anul 2004, în răstimpul sărbătorii Sfintelor Paști; stavrofora Eustochia Ciucanu, pe care am întâlnit-o adeseori în ultimii ani ai vieții ei, stareță a Agapiei în perioada 1960-1992; acesteia i-a urmat colega și prietena ei de nevoință, smerita stavroforă Macrina Toderuț, călugăriță râvnitoare și înțeleaptă, iar din 1994, stavrofora Olimpiada Chiriac.

Viața celei din urmă se înscrie în rândul unei discrete nevoințe închinate lui Dumnezeu încă din fragedă vârstă.

Ajunsă stareță când avea 40 de ani, maica Olimpiada se nevoise multă vreme înainte în școala ascultării, sub povața înțeleptei stavrofore Eustochia Ciucanu, care adunase în apropierea ei multe tinere novice venite din diferite locuri, lăsându-se modelate ca lutul în mâna olarului, pentru a învăța tainele vieții monahale.

Maica Eustochia a fost mereu veghetoare și plină de râvnă pentru împlinirea îndatoririlor și voturilor monahale, chiar neînduplecată uneori. Roadele trezviei duhovnicești și atentei lucrări de cârmuire a obștii se văd și astăzi prin ucenicele formate și îndrumate de ea.

În perioada cât a stărețit, mănăstirea a înflorit; soborul era numeros, slujbele aveau o frumusețe aproape desăvârșită, monahiile imitând cântările îngerilor; atelierele de broderie, covoare, tricotaje, toate au prosperat, cu investiții și înnoiri trebuincioase.

Surorile care își făceau atunci noviciatul sub ascultarea Eustochiei sunt astăzi, la rându-le, după mai bine de trei decenii de când stareța lor s-a dus către Domnul, călugărițe destoinice, care trudesc mult pentru istorica mănăstire unde viețuiesc.

Între ucenițele care au venit de timpuriu la mănăstire și au stat în preajma stareței Eustochia se află și stavrofora Olimpiada Chiriac, născută la 29 august 1953.

Toate îndatoririle care i-au fost încredințate le-a dus la bun sfârșit cu dăruire multă, în tăcere și lucrare filocalică, dovedind ascultare pilduitoare, care înseamnă întâi de toate dragostea față de Biserică și așezarea înaintea oricărei alte atribuții devoțiunea față de mănăstirea iubirii dumnezeiești, Agapia.

Stavrofora Olimpiada urmează și perpetuează modelul stareței Eustochia. Cu fermitate, atenție și acrivie, păstrează duhul Agapiei, care înseamnă, înainte de toate și peste toate, jertfă. Nu a cerut doar maicilor din obște o astfel de dăruire, ci s-a jertfit mai întâi pe sine!

Stavrofora Olimpiada Chiriac, cu aproape 30 de ani de stăreție, se înscrie între primele trei starețe ale Agapiei ca durată de slujire în această grea ascultare, după Eustochia Ciucanu și Elisabeta Costachi.

A moștenit și continuat de la cele două râvna și dragostea pentru mănăstire. Dacă și ele au avut importante realizări, maica Olimpiada nu a rămas mai prejos.

Biserica mare a mănăstirii a fost rectitorită; poate ar fi fost mai ușor și mai degrabă să fi înălțat o biserică nouă, decât să o fi restaurat pe cea istorică, cu ample lucrări, care au durat ani la rând. La acestea s-au adăugat restaurarea și refacerea, aproape în totalitate, a vechii incinte.

O preafrumoasă și spațioasă trapeză, cu peste 400 de locuri; refacerea interioarelor, a atelierelor, a bibliote­cii, care, după cum se cunoaște, este cea mai modernă bibliotecă mănăstirească din România; gospodăria, multe case mănăstirești, refăcute sau reconstruite din temelie, unele dintre ele după proiecte atent elaborate, și câte alte asemenea nu pot fi amintite.

Atelierele mănăstirii, toate cele ce țin de gospodărie, reorganizarea celor mai importante activități ale comu­nității monahale constituie împliniri pe care stareța le-a închinat Maicii Domnului și Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil.

Pe de altă parte, stareța Olimpiada s-a confruntat cu vremurile grele generate de libertatea adeseori greșit înțeleasă, dar a rămas neclintită din drumul ei de a sluji lui Hristos și mănăstirii atât de dragi sufletului ei.

Împlinirea primei vârste biblice de către stareța Olimpiada Chiriac este prilejul de a privi către istoria mănăstirii, parte integrantă a monahismului românesc și universal, și de a învăța din anii de jertfă curată dăruită Mirelui Hristos, mulțumindu-I Stăpânului atoate pentru darurile negrăite revărsate asupra Agapiei și a celor ce se identifică cu ea. În ceea ce o privește pe stareța Olimpiada, îi amintesc înțeleptele cuvinte: „Iubirea nu caută ale sale, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă”.

Iubirea niciodată nu piere!