Poetele închisorilor comuniste

Dintre fostele deținute femei din România comunistă care au scris poezie, menționăm pe Eugenia Indreica-Damian, numită Gigi în evocarea Aspaziei Oțel-Petrescu. Aspazia Oțel-Petrescu o cunoaște la Mislea, ca și pe sora ei, Maria Indreica.¹ A executat 12 ani de temniță în închisorile: Mislea, Dumbrăveni, Miercurea-Ciuc, Botoșani, Arad. Unele dintre versurile sale au fost memorate de către colegele de detenție, existând o culegere de texte, încă nepublicate în volum.² Poezia sa exprimă o tandrețe umană aparte și reprezintă o mărturie a rezistenței fragilității interioare feminine în universul carceral comunist. De exemplu, în textul poetic Să nu te superi, primăvară!, poeta parcă își cere iertare pentru nepregătirea interioară în a întâmpina acest anotimp al înnoirii și renașterii: „Să nu te superi, primăvară,/ Am de alungat niște zăpezi.../ Pe undeva, pe după suflet/ S-au tot ascuns să nu le vezi.” La fel și în strofa: „Spre lauda-nfrunzirii tale/ În ochi n-au izbucnit lăstuni,/ Pe carul frunții albe păsări/ N-au înflorit în largi cununi.”

Același anotimp este evocat și în Primăvară interzisă, dar într-un alt registru, înfățișând primăvara ca un fel de invazie a frumuseții văzute ca libertate: „Peste tăceri zvârli necruțătoare,/ Învălmășeli de cântec și ispită./ Plesneau râzând bobocii,/ Sălbatic rumeniți pe ramuri fine.” Textul este presărat de imagini expresive ale suavului natural cum ar fi: „culmi de chihlimbar cu păpădie”. Atitudinea de revoltă interioară prezentă în întreaga poezie carcerală, atât feminină, cât și masculină, este prezentă și în textul Eugeniei Indreica, numit chiar Psalmul răzvrătitului: „Mă vor lătra toți câinii Sfintei Vineri,/ De n-am să pot să spun: «om bun»!”

Tânguitul liric dulce-amar este exprimat și în Tribut, unde regăsim o temă recurentă în întreaga poezie românească de detenție comunistă, cea a tinereții pierdute (evidentă mai ales în rândul femeilor foste deținute politice): „Iar anii din salbă au ars ca de jar,/ Cu ei și întregul avut.../ Nimic n-am dat vieții vrăj­mașe în dar,/ I-am dat tinerețea tribut.”

În aceeași arie tematică, a timpului pierdut, se înscrie și tema copilăriei, care generează exprimarea inocenței ființei, regretul trecerii timpului este sublimat artistic, de data aceasta, în textul Barbă-Cot: „Și când pornea poveștile să-nșire/ Ne adunam de-a valma toți sub lună/ Și-adesea s-a-ntâmplat ca de uimire,/ Să-și scape cerul poala încărcată/ Cu stele lucitoare care sună.”

Cântec sub dor este o poezie mustind de muzicalitate, despre dorul de libertate, dar și despre gândul creator care asigură un climat al libertății, prin exprimarea sa lăuntrică, singura posibilă: „Și-mi vine în pumni să iau zare să beau/ Să-mi dărui lăute și cântul să-l dau”, pentru că „Mi-e dor peste fire, mi-e dor peste ­gând”, exprimă autoarea, adunând în cântul său poetic „miresme de maci și de rug”.

Pentru că rugăciunea se conver­tește adesea în poezie, asistăm și la reciproca devenire, în Rugă pentru cei care au murit în închisori: „Ascultă-i, Părinte, eternule Domn,/ Și dă-le doritul, râvnitul lor somn/ În liniștea sfântă a grădinii cerești./ Prin ierburi vor crește aripi înge­rești,/ Iar jos, pe pământ, când pri­vești iertători,/ Vei vedea prin celule doar crucile lor.”

Un răstimp al concretizării dorului de rugăciune, mai ales în spațiul carceral comunist, este cel al sărbătorilor creștine, cum este Crăciunul. Iată câteva versuri dintr-un colind, scris de Eugenia Indreica-Damian, care a fost interpretat și muzical: „Doamne, dă-mi o seară-anume,/ Florile dalbe,/ Pe cei dragi să ne adune,/ Florile dalbe.// Și să-mi vină, să-mi tot vină,/ Florile dalbe,/ S-arunc bulgări de lumină,/ Florile dalbe.” O altă rugăciune emoțio­nan­tă, cu imagini poetice care înfioară, este și Ruga din celula „neagră” a Ciucului, unde Fecioara Maria este implorată să înlesnească deținutei să poată vedea „o fărâmă de lună” și „o lamă subțire de cer”.

Ruga este și pentru păstrarea capacității de a continua însăși rugăciunea: „Și fă ca din multele rele/ Să nu port pe suflet zăbrele,/ Opreș­te-mi a gândului fugă,/ Și lasă-mi puterea în rugă,/ Ca orele mele amare/ Să pot să le-nșir pe rozare.”

Zorica Lațcu - monahia Teodosia

O autoare căreia i s-a dedicat și o lucrare monografică cu o secțiune dedicată analizei dosarelor CNSAS este Zorica Lațcu - monahia Teodosia.³ Absolventă de studii clasice și de filologie modernă, în cadrul Facultății de Filologie din Cluj, preparator universitar în 1941, publică primele texte încă din ado­lescență. Face parte din categoria foștilor deținuți scriitori înainte de detenție - perioadă care începe în 1955 și se va încheia la 10 august 1956, după care are domiciliu forțat în satul Gurguieți, Brăila, până la sfârșitul anului 1969. A fost anchetată, alături de familia Stăniloae, drept martori în procesul preotului Boris Răduleanu, tatăl Galinei Răduleanu, ambii foști deținuți politici.

Zorica Lațcu scrie o poezie religios-mistică, nu în sensul teoriei lui Radu Vancu⁴, ci prin tematica aleasă. Face parte din familia literară „gândiristă”, alături de Nichifor Crainic, Radu Gyr, Ion Pillat, Vasile Voiculescu, Lucian Blaga. Poetul este, în sens aristotelic, legat cu fir direct de Dumnezeu, inspirația fiind corespondentul harului divin: „Doamne, sfântul Tău cuvânt/ Este pe acest pământ/ Aluat pe care-l pui/ În făina gândului/ Să îl faci ca să dospească/ Dospitura cea cerească” (Aluat), textul se transformă în rugăciune, ca în contextul carceral comunist: „Tu care toate le poți,/ Pentru toate, pentru toți,/ Pune-n mine aluat,/ Să-l dospesc neîncetat/ Și cuvântul Tău cel Sfânt/ În covată să-l frământ.// Și-n cuptorul cel de foc/ Al durerilor să-l coc,/ Și să fac sfinte prescuri/ Pentru cuminecături” (Aluat).

Autoarea scrie o poezie a laten­țelor în sens rilkeian („Simți strălucirea noii pagini, clară,/ în care totul poate fi latent” - R.M. Rilke), a unei frumuseți pe cât de vii, pe atât de prolifice, infinite: „Acest poem dormea în mine,/ Ca floarea-n mugur,/ Și ca un mare flutur,/ În crisalida lui de fire fine.// În mine însă dorm la rând/ Mii de poeme-n muguri./ Și mii de fluturi așteptând,/ Spre soare,/ Sub cer senin să zboare” (Acest poem). Tăcerea este una necesară, de coacere, de transgresare a cuvântului în Cuvânt: „Eu, ca-ntr-un joc,/ Fac din poemul meu un scoc/ Să curgă-n el-mereu, din cer,/ În picuri ploaia de tăceri” (Scocul) sau: „Cuvintele pe care nu le-am spus,/ Sunt tot atâtea trepte de tăcere:/ Adânc în mine, mai adânc m-am dus,/ Acolo, unde orice vorbă piere” (Tăcere). O poezie a interiorității ca devenire, amintind de versurile Rugăciunilor lui Rilke: „Nimic, înainte să văd, nu a fost împlinit,/ stătea liniștită orice devenire;/ mi-s privirile coapte, și lucrul dorit/ fiecăruia-i vine precum unui mire.”⁵

Crucea este simbolul central al poeziei de detenție comunistă, apare și în creația Zoricăi Lațcu: „Înspre tărâmul celălalt,/ E loc închis cu gard înalt;/ Dar am văzut, printre uluci,/ Atâtea cruci, atâtea cruci.../ Părea tot locul țintirim,/ Păzit cu zbor de Heruvim,/ Cu cruci de piatră, albe, mari,/ Cu cruci de brad și de stejar./ Și cruci de-argint și de oțel/ Cerneau lumină peste el,/ Iar cruci de aur și de fier/ Sclipeau ca semnele pe cer./ Atâtea cruci mi s-au părut/ Că toate una s-au făcut./ O cruce mare strălucea./ Sub greul ei un Om zăcea.// - Tu cum de poți să le mai duci,/ Atâtea cruci, atâtea cruci?...” (Crucile).

În lucrarea sa dedicată gândirismului, Dumitru Micu remarcă aspectul prozodic deosebit - prezența hexametrului - al poeziei Zoricăi Lațcu, menționând disocierea de tradiționalism: „Spre diferență de producția mai tuturor autorilor tratați în acest capitol, versurile Olgăi Caba și ale Zoricăi Lațcu sunt fără atingere cu tradiționalismul.”⁶ O altă remarcă importantă este exprimată de pr. Cornel Toma, cel care scrie postfața celei de-a doua ediții a Poeziilor Zoricăi Lațcu⁷: „Fiind o exponentă a mișcării gândiriste, Zorica Lațcu a încercat să transforme spațiul românesc într-un paradis creștin.”⁸

Constanta acestor poezii este, până la urmă, dragostea pentru frumusețea lumii, exprimată în gând, în cele mai vitrege condiții posibile. Contextul exterior în care au fost create în gând nu poate fi exclus, el este interstițial acestor texte poetice. Poezia carcerală recreează spațiul ca pe unul al libertății umane, dovedind că sufletul uman nu poate fi încarcerat.

Note:

¹ Aspazia Oțel-Petrescu, op.cit., p. 145.

² După mărturia Crinei Mihaela Palas, autoarea unei teze de doctorat cu titlul Literatura detenției și a rezistenței anticomuniste, Sibiu, 2011, căreia i-a fost încredin­țat acest mănunchi de texte de către Aspazia Oțel-Petrescu și dintre care reproduce câteva în lucrarea sa.

³ Bogdan-Ioan Anistoroaei, Zorica Lațcu - monahia poetă, Editura Eikon, București, 2019.

⁴ Radu Vancu, Mistica poeziei. Lecturi din literatura română contemporană, Muzeul Literaturii Române, București, 2013: „Aşadar, recunoaştem, pe de o parte, o poezie care traduce revelaţia în cuvinte profane şi, în consecinţă, tratează produsul literar ca produs al unei revelaţii, demn de interes în măsura în care relaţia sa, fie ea de susţinere sau adversativă, cu textele autorizate ale creştinismului, este demnă de interes. Pe de altă parte, o poezie pentru care transcendenţa nu este exterioară, ci interioară textului; această transcendenţă nu se traduce, nu se trans-duce, în text, în sensul că nu vine din afara lui, ci este una şi aceeaşi făptură cu acesta: textul este transcendenţa. Schematic, prima atitudine este aceea a unei poezii a misticului, iar cea de-a doua, aceea a unei mistici a poeziei. Cea dintâi este prea puţin şi numai incidental poezie; cea de-a doua este, de asemenea, numai incidental, mistică. Pentru omul de literatură, importantă este, bineîn­ţeles, îndeosebi cea de-a doua”,
p. 12.

⁵ Rainer Maria Rilke, Rugăciunile, traducere de Mihail Nemeș, Editura Anastasia, București, 1998, p. 5.

⁶ Dumitru Micu, „Gândirea” și gândirismul, Editura Minerva, Bucu­rești, 1975, p. 670.

⁷ Zorica Lațcu Teodosia, Poezii, ediția a doua, Editura Sophia, Bucu­rești, 2008.

⁸ Idem, p. 276.