Poftire la banchete spirituale

Marile spirite sunt hărăzite prin opera lor eternităţii. Dar oricât de elocventă şi cuprinzătoare ar fi această moştenire, ceva se pierde iremediabil, dispare odată cu sfârşitul omenesc al acestor „nemuritori“. E acel fel de a fi, acea prezenţă unică şi pecete indelebilă. Se păstrează poate în parte aromele acestora în amintirile contemporanilor, dar nu-i, dacă e să fim sinceri, decât boarea unei existenţe. Cu siguranţă că Dan Hăulică, eruditul, gânditorul de statură universală, lasă în urma sa în literă şi chiar în documente audio şi filmice semnele roditoarei sale lucrări spirituale de o efervescenţă cuceritoare. Dar sclipătul de diamant pur şi rar al strălucitoarei lui minţi, ce lua forma verbului miezos şi minunat rostuit, nu are cum dăinui decât în memoria noastră, ce nu-i infinită şi, vai!, nici perfect fidelă.

Una dintre ipostazele în care acest spirit se exprima cu elocinţă inegalabilă era cea a vernisajelor de expoziţii din ţară şi străinătate. Au fost cu sutele şi sutele de-a lungul vieţii sale. Izbânda la care eram martori de fiecare dată nu era doar rodul înzestrării generoase din părinţi în părinţi, al culturii vaste şi capacităţii asociative ce avea drept rezultat sinteza superioară, ci şi rezultatul unei asumări totale a momentului şi acelei stări speciale, asemănătoare cu cea prin care trec preoţii înaintea oficierii la altar. Criticul, a cărui excelenţă în materie îi adusese meritata preşedinţie a Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Artă, se pregătea laborios, sacrificând nopţi ce le dedica lecturii şi reflecţiei şi consacrând multe ceasuri în zile succesive panotării expoziţiilor pe care urma să le prezinte. Migăloasa operaţiune de aşezare pe simeze a lucrărilor de artă se transforma pe de-a-ntregul într-o operă critică. Piesele erau dispuse în aşa fel încât prin vecinătăţi de confruntare, sau complementare, contrapunctice, să-şi dezvăluie privitorilor tâlcul cel din adânc, ce poate scăpa altfel şi unui ochi exersat. Cum spunea pictorul Constantin Flondor în cuvântul rostit la căpătâiul lui Dan Hăulică în ziua de miercuri, 20 august 2014, la prohodirea din Biserica „Sfântul Spiridon“-Nou a Bucureştilor, tablourile în modul acesta rânduite dobândeau parcă noi înţelesuri chiar şi pentru creatorii lor.

Am trăit acest sentiment participând în câteva împrejurări la asemenea momente cu adevărat irepetabile, al căror protagonist a fost Dan Hăulică. Unul dintre acestea, cu adevărat memorabil pentru mine, s-a petrecut în octombrie 2008, mai exact în ziua de 14, când s-a inaugurat Galeria „Dana“ din strada Cujbă 17 şi în zilele ce-au precedat evenimentul. Cu acel prilej s-a organizat retrospectiva „Craiu 100“ şi s-a editat Albumul „Craiu“, pe care l-am pregătit vreme de peste doi ani de zile. Dan Hăulică ne-a făcut onoarea să patroneze cu autoritatea sa solemnitatea. Dar, ca de obicei, nu s-a limitat numai să cuvânteze la vernisaj. A pregătit până la ultimul amănunt partitura. De la aeroport a mers întins la Galerie să vadă lucrările şi să le orchestreze în aşa fel încât să dea seamă despre creaţia artistului în toate articulaţiile acesteia, de era cu putinţă. Odată intrat în febra preparativelor, Dan Hăulică a uitat de masă, de odihnă şi, cu o putere de muncă nebănuită la un om aparent fragil, a trudit ceasuri în şir, până noaptea târziu, liniştindu-se doar atunci când a simţit că lucrurile intraseră în matca lor şi lucrările se rânduiseră cu sens tâlcuitor, coerent. A doua zi a revenit şi a mai îndreptat din ceea ce în veghea nopţii i se păruse nepotrivit gândului şi ideii sale. La ora vernisajului şi-a făcut apariţia înveşmântat ca un senator roman în togă şi a glăsuit apoi de parcă ar fi fost în forum. Cuvânta şi senzaţia noastră era aceea de banchet spiritual.

Vorbirile lui la vernisaje reprezentau perfect adagiul latin „finit corona opus“. Arta vorbitorului, cu discursul său baroc, a impus un stil în maniera ilustrului înaintaş şi mentor George Călinescu, cel care îl chemase, puţin după venirea lui de la Iaşi la Bucureşti, să facă parte din admirabila echipă de la Institutul de Teorie şi Istorie Literară. Dan Hăulică nu improviza în rostirile sale inegalabile, dar ştia să creeze impresia spontaneităţii de fiecare dată, adăugând la ceea ce elaborase riguros şi minuţios mental vreme de zile informaţii neaşteptate, ce săgetau din mintea lui sclipitoare, scoase din tolba cea doldora ca o veritabilă enciclopedie. Asocierile şi disocierile din discursul lui erau uimitoare prin surprinzătoarele juxtapuneri ale unor idei şi fapte din cele mai felurite domenii, prezentate cu graţie spre a lumina minunat tâlcuri din cele mai subtile şi a conferi mesajului o forţă de penetrare ce mergea până-n marginile ultime ale chestiunii în cauză. Verbul era elevat, cu virtuţi expresive ce derivau dintr-o alchimie parcă numai de retor ştiută, în care se topeau într-o substanţă nouă preţioase cuvinte ale vechimii şi modernităţii. Polizarea era făptuită cu atâta fineţe că reîntrupa în veşmânt parcă nou logosul. Ideile astfel înfăţişate străluminau şi mai ales săvârşeau iluminarea lăuntrică. Te simţeai, asistând ca un ucenic la migăloasele preparative ale unei expoziţii, sau ale unui vernisaj, părtaş la o oficiere şi la un moment irepetabil nu numai în lumea artelor, ci a fenomenului cultural în general.

Port în suflet ca pe nişte comori de preţ amintirile zilelor petrecute în preajma sa la pregătirea celor două expoziţii retrospective Craiu şi Bouşcă, de la Galeria „Dana“ din Iaşi, pe care a şi inaugurat-o în 14 octombrie 2008. Cele două expoziţii, la a căror organizare am contribuit, inclusiv prin editarea unor albume, au cunoscut o sporire a însemnătăţii lor datorită strădaniilor lui Dan Hăulică şi prezenţei sale unice. Am fost poftiţi atunci, cum se întâmpla de fiecare dată când amfitrion era acest erudit, la adevărate banchete spirituale. Cât de mult le vom duce dorul! Nu ne rămâne decât să ridicăm privirile spre cerul unde a urcat pontiful criticii de artă româneşti şi universale şi, amintindu-ne de bucuriile spiritului dăruite de el cu atâta generozitate, să ne înclinăm în faţa lucrării sale roditoare.