Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Posibilul imposibil

Posibilul imposibil

Un articol de: Mihai Gojgar - 02 Aug, 2010

Duminica a X-a după Rusalii este un bun prilej de a afla cauza pentru care rugăciunile noastre nu se împlinesc. Cred că cei mai mulţi din noi îi cerem lui Dumnezeu să ne ajute într-o oarecare problemă, unii chiar cu foarte multă insistenţă, şi ne mirăm de ce dorinţele nu se concretizează. O parte a răspunsului se află în pericopa evanghelică citită în această duminică, Matei XVII, 14-23.

Conţinutul fragmentului este cunoscut: un părinte disperat cere în genunchi Mântuitorului Iisus Hristos vindecarea fiului său lunatic, adică demonizat. În câteva clipe jalba bietului om ia chipul unei scurte istorii a nefericitului copil. Fusese în pericol de foarte multe ori, scăpase, dar nimic nu se putea face pentru tămăduirea lui. Viitorul băiatului era sumbru, mai ales că nici apostolii, cei mai apropiaţi colaboratori ai Domnului, nu reuşiseră să-l ajute cu nimic.

Nu vi se pare familiară atitudinea tatălui? Nu aţi auzit sau nu aţi trăit astfel de cazuri, "fără speranţă"? Copii bolnavi, tineri în zbateri patimaşe, prieteni rătăciţi pe cărările vieţii? Cu siguranţă, da. Şi atunci, înseamnă că am experimentat şi sentimentul eşecului repetat: am încercat. Am fost la medici mulţi şi vestiţi, ne-am străduit în fel şi chip, i-am vorbit aşa şi-aşa. Nu a mers. Am făcut tot posibilul. Oare?

Ei bine, pericopa de azi ne spune că nu, nu am făcut tot posibilul. Apostolii au spus că n-au putut să-l vindece, dar se înşelau. Era în puterea lor, primiseră această vrednicie. A fost o chestiune de credinţă, nu au crezut destul. Aşa cum nici noi nu abordăm escaladarea problemelor noastre cotidiene cu suficientă credinţă. Cu ce se diferenţiază necazurile noastre zilnice de tristeţea tatălui din pericopa de azi? Cu nimic. Dar cu ce se aseamănă? Chiar cu sentimentul încercat de cei implicaţi: neputinţa de a crede, nu de a face. "De aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar..."

Cu toate acestea, nu trebuie să trecem cu vederea şi o laudă la adresa disperatului părinte. El s-a străduit în toate modurile posibile şi nu a cedat niciodată. A mers cu plângerea sa până la Domnul, deşi ar fi putut să renunţe, mai ales după ce constatase "eşecul" ucenicilor lui Iisus. Iubirea de fiu şi chinul abisal ce îi izvora amare lacrimi l-au purtat mai departe. N-ar fi rău să fim inspiraţi de acest vrednic de laudă tată. Să mergem mai departe. Să credem că se poate. Să nădăjduim.

Şi încă un lucru. La începutul Postului Adormirii Maicii Domnului, aflăm soluţia cea mai bună la scârbele vieţii noastre, ca să folosim un termen arhaic pentru slăbiciunile şi neputinţele întâmpinate zi de zi. Atunci când apostolii întreabă de ce nu au putut să facă minunea, Învăţătorul le spune că postul şi rugăciunea sunt cele ce desăvârşesc credinţa în demersul mântuirii, al izbăvirii din orice probleme.

Aşadar, avem la dispoziţie două săptămâni în care să ne străduim prin post şi rugăciune şi, sperăm, să naştem un grăunte de muştar de credinţă în sufletele noastre. Apoi, totul devine posibil.