Postul sau vremea imitării Domnului Hristos

În perioada Postului Mare suntem angajați pe drumul duhovnicesc către Învierea Mântuitorului Iisus Hristos și pe această călătorie, nu imaginară, ci reală, suntem invitați la diferite momente de reflecție și meditație asupra unei tematici teologice. În prima duminică am observat biruința Ortodoxiei asupra tuturor ereziilor care au tulburat Biserica și am cinstit restabilirea cultului icoanelor. Deși această luptă a avut loc acum 1.200 de ani, suntem chemați mereu să ne adăpăm din apele dreptei credințe și să înțelegem valoarea reprezentării iconografice a chipului Domnului Hristos, precum și a persoanelor sfinte alese.

În Duminica a doua îl cinstim pe Sfântul Grigorie Palama și mărturisim că isihasmul, ca mișcare de înnoire duhovnicească, este în inima Ortodoxiei. La fel ca și icoana, isihasmul mărturisește putința omului de a se împărtăși de Dumnezeu la modul real, prin energiile dumnezeiești necreate. Această constantă a mărturiei ortodoxe nu este întâmplător plasată la începutul postului. Pentru a ne încuraja în nevoința postului, Biserica ne pune înainte tocmai învățătura despre har, în chip practic și teoretic, ne arată împărtășirea negrăită de Dumnezeu, pentru a ne îndulci și cu pregustarea finalității demersului nostru. Această împăr­tășire de har vine din dorința noastră de a-L imita pe Domnul Hristos.

Postul nostru este imitarea postului pe care Mântuitorul l-a ținut imediat după Botezul de la Iordan. În pustiu fiind, Domnul a postit și la final a fost ispitit de diavol. Noi înșine suntem ispitiți pe calea postului nostru, dar imitându-L pe Domnul pe cât este în puterea noastră nădăjduim să primim puterea de la El. Această imitare a Lui nu reflectă un sentimentalism lipsit de consistență teologică. Se întemeiază pe adevărul că omul este plăsmuit după chipul și asemănarea Ziditorului și, prin urmare, poate să poarte în sine viața dumnezeiască. Firea omului este undeva la granița dintre ontologie și devenire. Ea păstrează calitățile unei firi create, dar în același timp este chemată să se înalțe la putința trăirii vieții lui Dumnezeu. De aceea, zic că imitarea lui Hristos este un proces firesc al firii noastre, la fel cum căderea ne-a adus într-o stare în care firea noastră s-a orientat mai mult spre făptura stricăcioasă.

Această imitare a Domnului ne arată că suntem capabili de a purta în noi o cu totul altă viață decât suntem obișnuiți a trăi. Această viață, într-un fel străină omului, este mai apropiată de el decât viața pământească. Cuviosul Isaia Pustnicul tratează această problematică, arătând că sunt momente când putem să viețuim după cum Hristos Însuși a făcut-o. El zice: „Dacă te acuză cineva pentru un lucru pe care l-ai făcut, sau nu l-ai făcut, de taci, aceasta este după firea lui Iisus, iar de răspunzi şi spui: «Ce am făcut?», acesta nu este de aceeaşi fire. Iar dacă îi opui cuvântului cuvântul tău, este contrar firii” (Filocalia, volumul 12, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2017, p. 113)

Acest exemplu ne arată că există o raportare la Mântuitorul chiar și în momentele banale ale vieții noastre, cum ar fi aici o acuză care se naște în cotidianul unei vieți normale. Viața lui Hristos în narațiune biblică este un izvor de putere și un model pentru un om. Acest ajutor pentru noi vine din constatarea că Domnul Hristos, prin cuvânt și faptă, a biruit toate patimile care i-au chinuit pe oameni de la începutul căderii. Omul nu poate găsi vindecare decât numai în Hristos. De aceea, Cuviosul Isaia Pustnicul spune: „Dacă Domnul nostru Iisus Hristos n-ar fi vindecat mai înainte toate patimile (pătimirile) omului, pentru care a venit, nu s-ar fi suit pe cruce” (Ibidem, pp. 114-115). Mai înainte de a ne vindeca pe noi prin Jertfa Sa, El ne-a eliberat de povara unui mod de viețuire pur trupesc și opus firii adevărate a omului. Comentând aceste cuvinte, părintele Dumitru Stăniloae ne învață: „Hristos trebuia să arate, înainte de-a Se lăsa răstignit, că e mai tare ca toate pătimirile produse de patimi; că e mai tare şi decât moartea. Aşa îi putea convinge pe Apostoli că a putut învinge moartea, deşi în moartea Lui arată o şi mai mare putere şi are o şi mai mare semnificaţie, putând-o învinge chiar după ce se lasă El Însuşi dus în starea de moarte şi învie nu pentru a reveni la viaţa istorică, ci deschizându-ne viaţa în veșnicie” (Ibidem, p. 115).

Această idee, că noi suntem în stare să ne ridicăm la firea lui Hristos, adică la modul Său de viețuire, și în același timp putem birui patimile pentru că El ne-a arătat și învățat cum, ne descoperă că ceea ce numim stare naturală a omului de după cădere este starea în care suntem dominați de păcate și de cel viclean. Nu e o stare neutră cum am zice, în care suntem oarecum la mijloc între bine și rău.

Cuviosul Isaia explică: „Aceasta înseamnă că, înainte ca mintea să se trezească din nepăsare, este cu vrăjmaşul”, și continuă: „Dar când Domnul Iisus Hristos o va trezi din nepăsarea ei şi-i va da să vadă şi să distingă toate, va putea să se urce pe cruce. Dar vrăjmăşia hulitoare rămâne la cuvinte grele şi mintea slăbită de mândrie refuză osteneala şi se întoarce iarăşi la nepăsare. Aceştia sunt cei doi tâlhari pe care Domnul nostru Iisus Hristos i-a desfăcut din prietenia întreolaltă, dintre care unul L-a hulit, fapt care l-a despărţit de nădejde, iar altul a stăruit să-L roage până ce a auzit zicând: «Astăzi vei fi cu Mine în Rai». Acesta este cel ce a ajuns, şi după ce a practicat tâlhăria, în Rai şi a mâncat din pomul vieţii” (Ibidem, pp. 115-116). Într-un fel părintele filocalic dezvoltă ideea Sfântului Ioan Evanghelistul, care zice că „lumea întreagă zace sub puterea celui rău” (1 Ioan 5, 19), numai că el nu se referă la lume, ci la minte. Mintea omului nedezlipită de păcate zace în cel viclean, și explică: „Mintea slăbită de mândrie refuză osteneala şi se întoarce iarăşi la nepăsare”. Prin urmare, nu lumea este problema pentru noi, ci mintea care rămâne în înțelesurile lumești.