Poveşti triste, dar adevărate

O familie modestă dintr-un sat aflat în preajma munţilor Stânişoarei, în ţinutul poamelor şi al merelor rumene, aştepta să se întoarcă din Războiul al Doilea Mondial capul familiei, plecat să apere pământul sfânt al ţării, lovită atunci, ca şi-n atâtea alte rânduri, de neprietenii cu duh de stăpânire. Vremurile erau grele, oamenii de la ţară trăiau la limita existenţei, rareori se găseau bucate pe masă şi puţine case aveau familia întregită. Aşteptând întoarcerea soţului şi a tatălui, soţia şi cei trei copii treceau printr-o amară suferinţă. În sta­rea aceasta, într-o zi a anului 1943, o tele­gramă anunţa familia de moartea acestui om. Un erou, rămas, ca atâţia alţii, anonim, jertfit pe câmpul de luptă de la Cotul - Donului.

Trupul lui nu s-a mai întors niciodată în sat, a fost îngropat printre străini şi copiii lui n-au ajuns să-i pună deasupra ţărânei o lumânare, după tradiţia statornicită la noi.

Femeia lui l-a pomenit şi l-a plâns, dar nu putea răzbi greutăţile de una singură. Avea de crescut trei copii şi într-o bună zi s-a recăsătorit, având după aceea încă alţi copii.

Aceştia au crescut greu, obişnuindu-se din­tru început cu lipsurile şi cu munca. Fata cea mică a eroului de la Cotul - Donului îşi alina cu greu durerea lipsei iubirii tatălui drept, învăţând în puţinul timp liber la materiile care se predau în modesta şcoală a satului. Nu putea sta alături de copiii unor oameni înstăriţi din sat care aveau cărţi, caiete şi haine strălucite. Venea de la şcoală cu capul plecat, resemnându-se în faţa acestei încer­cări prin care trecea din fragedă vârstă. Din­colo de simpatii şi poziţii sociale, profesorul de matematică din sat o aprecia în mod deosebit pe fiica eroului de la Cotul - Donului. Răspun­surile ei la ore erau cele mai competente. Exista o dorinţă de cunoaştere şi o cuminţenie pe care profesorii au fost nevoiţi s-o recunoas­că. La încheierea cursurilor Şcolii primare, profesorul de matematică a venit la tatăl vi­treg al elevei premiante şi l-a rugat să o tri­mită mai departe, la şcoală. „N-am bani pen­tru studiile ei, îi ajunge şcoala pe care a făcut-o în sat, mai am şi pe alţii să-i port în şcoală, aşa că ea trebuie să se mulţumească cu atât”.

Profesorul de matematică, cu pălăria în mână, insista în faţa căsuţei modeste. Insis­tenţa lui s-a lovit însă de refuzul tatălui vitreg. Aşa-i când creşti fără tată! Tânăra nu avea cui să-i zică nemulţumirea. A fugit pe ascuns de acasă şi s-a înscris la o şcoală de ucenici. A învăţat, cu supraomeneşti eforturi, o meserie care i-a adus, după mulţi ani, un bănuţ în buzunar. Într-o zi s-a căsătorit şi a avut copii. După mulţi ani s-a întâlnit pe stradă cu fostul profesor de matematică, acum pensionar. A recunoscut-o şi au vorbit despre anii în care nu se mai văzuseră. O însoţea atunci, în ziua întâlnirii, fiul ei cel mare. Profesorul l-a între­bat pe el dacă-i tot aşa de bun la matematică ca şi mama lui. El nu s-a putut lăuda cu veleităţi pentru această disciplină, dar s-a bu­curat de mărturisirile profesorului. Atunci a aflat pentru prima oară şi de episodul aproape incredibil al refuzului tatălui vitreg de a con­tinua şcoala. Aceasta n-a împiedicat-o să-l cin­stească şi să-l ajute, să-l plângă într-o zi ca pe propriul tată.

Încercarea aceasta de care am amintit se în­tâlnesc în foarte multe familii din întreg terito­riul românesc. Cei mai mulţi nu s-au mai întors de pe front. În urma lor au rămas copii orfani şi femei văduve. În unele case bucuria n-a mai re­venit niciodată. Biserica nu i-a uitat niciodată, pomenindu-i la rânduielile liturgice şi mai ales îa Sfânta Liturghie, la Proscomidie şi la ieşirea cu Vohodul Mare. La sărbătoarea „Înălţarea Domnului” s-a stabilit o zi specială de pomenire a tuturor eroilor neamului. În toate satele şi urbele noastre există troiţe şi monumente care le-au înveşnicit numele şi le cinstesc exemplu, în vremurile în care trăim, se cuvine să ne am­intim de aceşti eroi, rămaşi pentru cei mai mulţi, necunoscuţi.

Să ne aducem aminte de jertfa lor în vre­muri vitrege. Rănile deschise de moartea lor nu s-au închis încă. Sunt poveşti triste, dar adevărate despre bunicii şi străbunicii noştri. Acestea reprezintă firul unor romane scrise ori nescrise încă, păstrate în inimile celor care le-au trăit în vremurile acelea vitrege.

* Arhim. Timotei Aioanei este exarh cultural al Arhiepiscopiei Iaşilor